În La Camarista / The Chambermaid, dimpotrivă, stăpânul nu are chip, nici suflet. Nevăzut, dar sever, el ia forma regulamentelor, a standardelor de muncă, a hărniciei fără destinaţie, a obositoarei rutine zilnice. Exploatarea şi oprimarea sunt deghizate sub noţiuni manipulatoare precum "şansa de avansare în carieră" sau a laudelor pentru "hărnicia pe care o demonstrează".
Mai mult, printr-un fel de cursuri de seral organizate de hotel, i se oferă şansa unei educaţii de care nu a avut parte în copilărie. Şi, deşi încearcă din răsputeri, deşi citeşte cu aviditate în puţinele şi furatele ei momente libere, şi aici speranţa va fi spulberată neaşteptat şi inexplicabil. Mă rog, i se oferă o explicaţie pe cât de impersonală, pe atât de revoltătoare şi absurdă: "Aşa a vrut sindicatul!".
De fapt, La Camarista / The Chambermaid este un strigăt de revoltă. Însă, paradoxal, nimic nu se aude strident, nimic nu izbeşte sufletul spectatorului. Căci strigătul este înăbuşit în pumni, iar revolta nerostită. Lila Avilés, regizoarea şi co-scenarista filmului, explorează tema dureroasă a clasei muncitoare din Mexic (care ar fi putut fi uşor compromisă printr-o abordare sentimentală, comunistoidă), printr-o regie austeră şi sigură. Reuşita este surprinzătoare şi admirabilă, dat fiind că acesta este primul ei lungmetraj, Avilés fiind regizoare de teatru.
Jocul Gabrielei Cartol, deşi reţinut, construieşte precis personajul Evei. Dacă Yalitsa Aparicio pleacă, în Roma, de pe poziţia de actor neprofesionist (tăcerea şi reţinerea demonstrate de personajul Cléo fiind compensate prin scenariul mult mai dramatic, presărat cu momente tensionate), interpretarea Gabrielei Cartol este complexă, cu trăsături de penel fine, dar evocatoare, căci trebuie să susţină un film în care nu se întâmplă aproape nimic. Mici gesturi, precum o privire dezamăgită, modul cum îşi aranjează uniforma sau, dimpotrivă, cum şi-o pune sau şi-o dezbracă, glasul încet cu care îşi spune replicile, care impresionează însă prin fermitatea personală, constituie o interpretare actoricească de prim rang.
Uniforma gri a Evei, cu pantaloni, este pe cât de unisex, pe atât de urâtă. Cearşafurile albe, impecabile, tonurile de alb ale hotelului, mobilierul funcţional şi inexpresiv, constituie scena sa cotidiană.
Lila Avilés dozează cu zgârcenie episoadele în care femeia din carne şi sânge, cu nevoile, aspiraţiile, sentimentele ei, iese la iveală. Remarcabil pentru un studiu de personaj - şi acela introspect! - este faptul că reuşeşte să-şi menţină spectatorul în priză. Alternanţa dintre rutina solitară şi extenuantă a muncii cu dialogurile pline de implicaţii este bine ritmată. Volumul sunetului este şi el manipulat în funcţie de vălurirea ritmică a filmului, alungând senzaţia de monotonie pe care ar fi provocat-o lipsa naraţiunii. Şi, spre totala surprindere a spectatorului, există chiar şi un moment de erotism puternic, pe cât de rafinat, pe atât de neaşteptat în desfăşurarea poveştii. Iar eficienţa sa în exprimarea feminităţii Evei este extraordinară.
Astfel, subtil dar sigur, spectatorul începe să empatizeze cu tăcuta cameristă. Când eroina priveşte, pierdută, pe geam - o referinţă clasică pentru nevoia de evadare, o respingere a încorsetării - avem un background destul de solid şi colorat pentru ca gestul să nu ni se pară inutil, ci chiar plin de substanţă.
Tocmai prin această construcţie interioară unul dintre cele mai încărcate momente din film este bazat pe simbolism pe cât de abstract, pe atât de evocator. Închipuiţi-vă, pe fondul alb al cearşafurilor de la spălătoria hotelului, cum o rochie roşu aprins este agitată cu furie: reacţia Evei când râvnitul postul de cameristă pentru un cvasi-mitic etaj 42 a fost obţinut de o colegă mai puţin harnică, dar mult mai bine ancorată în dedesubturile hotelului (Teresa Sánchez). Regia nu focalizează pe faţa contorsionată de durere şi frustrare a personajului, pe ochii uşor înlăcrimaţi, pe tremurul gurii sau zvâcnetul mâinilor.
Nici coloana sonoră nu se emoţionează, ci păstrează tonuri monotone, impasibile. Mai mult, nici camera de filmat nu se apropie de personaj ci, dimpotrivă, se îndepărtează. Ea ajunge hăt-departe după un maldăr masiv de cearşafuri care frustrează spectatorul, doritor să se apropie de Eva, să participe la furia ei. Această distanţă (fizică şi sonoră deopotrivă), această contopire a instanţei naratoriale în maşinăria impersonală a hotelului acuză indiferenţa societăţii faţă de nevoile claselor inferioare mai mult decât ar fi făcut-o o tratare emoţională clasică.
Aşadar, La Camarista / The Chambermaid este construit minuţios şi minimalist. Deşi fără accente tragice sau evenimente catastrofale, datorită dozajului inteligent al dialogurilor şi interpretării atente a Gabrielei Cartol, filmul captivează atenţia spectatorului.