Aşteptata revenire la cinema a lui Sam Mendes (autorul lui American Beauty şi Road to perdition) se face cu Jarhead, un film de o cu totul altă factură- unul de război. Mendes ecranizează romanul autobiografic de succes al lui Anthony Swofford, roman ce descrie peripeţiile autorului, un tînăr de 20 de ani, în Războiul din Golf din 1990.
Încă de la primul cadru, demersul lui Mendes e evident: regizorul e un admirator al lui Stanley Kubrick, iar primele minute din film sunt un omagiu făţiş la Full Metal Jacket, filmul cu care, în 1987, Kubrick denunţa instituţia războiului. Ca şi Full Metal Jacket, "Jarhead" este povestea unui tînăr căruia războiul îi serveşte drept curs rapid de maturizare. Scenariul scris după romanul lui Swofford se foloseşte de Vietnam ca de un capăt de pod în tot ce a însemnat nu numai războiul, ci şi cultura populară care s-a inspirat din el. Vietnamul nu e numai realitatea celor morţi ori traumatizaţi, ci şi melodiile celor de la T-Rex şi The Doors, filmele Apocalipsul acum, Vînătorul de cerbi, chiar şi Full Metal Jacket. E ca şi cum Mendes ar încerca să se scuture de presiunea psihologică a gloriei înaintaşilor, deşi nu s-a spus totul despre război, dovadă că se mai duc războaie. Sau poate tocmai pentru că Vietnamul e încă prezent în mentalul colectiv, toate filmele de război ulterioare se raportează vrînd-nevrînd la el.
Deci Mendes recurge la o abordare bifurcată. Pe de o parte face filmul raportîndu-se la Vietnam, pe de alta la filmele despre Vietnam. De aici umorul anumitor replici, dar şi construcţia anumitor secvenţe pe care un cinefil le poate interpreta drept citate.
Cel mai frumos lucru în film este însă faptul că, spre deosebire de Full Metal Jacket şi de altele, recruţii petrec 5 luni în deşert pentru a nu lupta propriu-zis decît patru zile. Restul timpului înseamnă antrenamente, aplicaţii, masturbare, deshidratare, hidratare, deshidratare, masturbare. Filmul e astfel filmul unei aşteptări pe care nu toţi o traversează în linişte. Unii o iau razna de-a binelea, alţii se consumă imaginîndu-se înşelaţi de iubitele de-acasă. Presiunea psihologică e sporită de căldură şi de angoasa aşteptării. Filmul are cîteva momente-prag, cînd şi răbdarea spectatorului e pusă la încercare, dar e pe undeva normal din moment ce arabii nu apar decît în două secvenţe. Soldaţii, unii mai convinşi, alţii mai sceptici în privinţa justeţii implicării Statelor Unite- par să funcţioneze într-un teritoriu selenar pustiu ai cărui unici locuitori sunt. Filmul are o frumuseţe care o depăşeşte pe cea din Full Metal Jacket pentru că deşertul, cu efectele luminii şi aspectul lui fărîmicios dă o tentă ireală, albicioasă, prăfuită oricărei încercări de a-i surprinde realitatea. Alteori, imaginile sunt desaturate ca golite de sevă, dar cînd sunt descoperite puţurile de petrol incendiate, realitatea capătă trăsăturile iadului.
Jarhead e un film curat şi frumos, în care eroii sunt bronzaţi, musculoşi, dar şi slobozi la gură, temători, curajoşi. Deşi nu denunţă în mod literal războiul, o face intrinsec. In continuare nu înţeleg de ce numai puşcaşii marini sunt atît de grozavi şi nici nu am fost făcută să înţeleg ce-i "mînă" în război. Fiul scenaristului e combatant în Irakul de azi, iar tatăl lui spunea la un moment dat (citat de revista Première) că, întors în permisie, acesta abia aştepta să se întoarcă înapoi, chiar dacă acolo era iadul pe pămînt.