Pasiunea pentru filmele de război mi-a fost satisfăcută recent de două ori. Mai întîi pentru că am văzut Jarhead de Sam Mendes, apoi pentru că m-am uitat cu gura căscată la un documentar în trei părţi cu imagini color, de arhivă, din cel de-al doilea război mondial.
"Cînd e vorba de război, puşcaşii marini sînt în prima linie", scrie un "marine" în jurnalul lui citat în documentarul World War II In Colours, realizat de Viasat History în anul 2000. Filmul lui Mendes e cu puşcaşi marini şi cu războiul din Golf. Nu e primul în domeniu, dar e interesant (şi) pentru că "cei din linia întîi" stau în aşteptare aproape tot filmul. Au fost trimişi în Golf (în 1990) să protejeze întîi de toate sondele de petrol. Nu-i văd pe arabi decît de două ori. În rest, fac instrucţie, se hidratează, ronţăie gînduri negre despre cum îi traduc iubitele, masturbîndu-se cu fotografia lor, se deshidratează, se hidratează şi tot aşa pînă cînd unii o iau pe arătură. Filmul e dezinhibat la capitolul limbaj şi viaţă intimă, chiar dacă, pe alt nivel, nu face din caporali nişte monştri. Aici, Jamie Foxx e un caporal uman. Iar frumuşelul Jake Gyllenhaal se achită nesperat de bine de obligaţia de a fi în cadru mai tot timpul, meşterind la un "bildungsroman", nici el nou, dar onest.
La ce se poate gîndi un soldat înainte de atac?
Jarhead e bine făcut şi se uită cu drag, dar şi uşor sictir spre războiul din Vietnam şi filmele despre acesta. Pe lîngă omagiul la Full Metal Jacket de Kubrick, de la începutul filmului, mai apar referinţe la Vînătorul de cerbi (soţia îi trimite unuia o casetă cu filmul, dar a înregistrat peste o partidă de sex cu vecinul) şi la Apocalipsul acum. T-Rex şi The Doors mai tulbură din cînd în cînd atmosfera (se aud din elicoptere, dar par de-acolo, din peisaj), făcîndu-l la un moment dat pe un soldat să exclame: "N-avem nici măcar muzica noastră!". Accentele ironice la adresa războiului-reper în conştiinţa şi cultura populară animează peisajul, altfel destul de tern, al aşteptării.
La ce se poate gîndi un soldat înainte de un atac? În documentarul absolut excepţional de care pomeneam mai sus, imaginile color (adunate din 1982 încoace de un specialist britanic în film istoric - multe inedite) sînt însoţite mai ales de fragmente din jurnalele vremii. Iar şeful radiocomunicaţiilor de pe un vas britanic din Bătălia Atlanticului scrie în 1942, în timp ce vasele înaintează pe muţeşte, pîndind submarinele germane: "E ca un fulger tăcut, un joc de-a v-aţi ascunselea unde, dacă eşti prins, eşti lovit". U-Boat-urile puteau aştepta zile întregi duşmanul. Un alt britanic spunea că atacau ca lupii. În vreme ce un soldat german de pe frontul rusesc îi scria soţiei în vara lui '43: "M-am săturat de războiul ăsta!". Murea o săptămînă mai tîrziu.
Ce te izbeşte în film e că toate culorile naturale ale peliculei dau imaginilor mai degrabă un aer de irealitate. Alb-negrul impunea distanţa şi consacra veridicitatea. Culorile îi fac pe soldaţi să semene cu nişte actori, chiar dacă figurile lor ar putea fi ale unor bărbaţi de azi. Mi-ar trebui o carte ca să scriu toate lucrurile care mi-au plăcut în film, dar am să fac o listă: - locuitorii din Pancevo (Iugoslavia) care în aprilie '41, înainte de a fi ucişi, stau cu braţele încrucişate sau cu degetul la bărbie neavînd habar c-o să fie împuşcaţi; locuitorii ghetoului din Varşovia care coboară nişte scări, ca şi cum ar trece pe lîngă mine; figurile calme, dar îngrijorate ale soldaţilor care urmau să debarce în Normandia; luptele de stradă ale celor din Rezistenţa franceză; un colaboraţionist care urmează să fie linşat în Franţa, cu mama lui privindu-l lividă şi sărutîndu-l pe obraz, de adio; copiii germani fumînd Lucky Strike, simţindu-se ca nişte actori americani; copilul de la Buchenwald, cu şepcuţa pe cap, care se uită senin la noi pînă cînd o lacrimă începe să-i lucească în ochi; o femeie îmbrăcată în roz, filmată în jumătatea de cameră şi de casă rămasă după distrugerea Berlinului de către ruşi; plaja galbenă de la Okinawa şi lanul de grîu, nepermis de galben; piloţii cu veste galbene şi figuri luminoase care coboară din carlingă şi se opresc zîmbind în faţa aparatului.
55 de milioane de oameni au murit în al doilea război mondial. Un documentar distanţat în timp face dreptate şi arată că nu există buni şi răi. Şase milioane de evrei au murit în Holocaust, dar 90.000 de oameni au fost ucişi într-o zi în bombardamentele din Tokio şi peste 100.000 de violuri au fost raportate la Berlin de femeile agresate de eliberatorii sovietici.