Geişa, memoriile frustrate - Memoirs of a Geisha

Perversitatea mea aştepta cu totul şi cu totul alte lucruri de la memoriile gheişei din titlul filmului ieşit anul acesta în regia lui Rob Marshall. În sensul ăsta, memoriile mele se datorează Shogun-ului lui James Clavell, pe care tata îl luase aproape pe sub mînă, în trei exemplare, pentru el, dar şi pentru odraslele lui, fiindcă era carte de capătîi, de avut musai în bibliotecă.

Dar nu aici voiam să ajung. Mă aşteptam să găsesc în Memoirs of a Geisha ceva din misterul senzual la care trăsesem cu ochiul un pic mai mult decît ca pe gaura cheii în lungul roman al lui Clavell, unde povestea asta era secundară şi, să zicem, întîmplătoare, pe principiul că, dacă tot veni vorba... Dar nu. Filmul nu mă lasă în cameră... Nu că nu mă lasă, dar nu are nici o cameră de felul ăsta. Ştiam de la australian că, spre deosebire de corespondentele lor europene sau americane (deşi, dacă stau să mă gîndesc bine, nu au corespondente în vest), gheişele sînt educate, antrenate, învăţate... Ochiul meu lumea asta se aştepta să o violeze în peliculă. Dar poate că în anii 30 exigenţele se mai subţiaseră, fiindcă abilităţile în care gheişa noastră e antrenată se limitează la mersul pe tocuri, dansul cu evantaiul, îmbrăcatul chimonoului şi cîntatul la un instrument cu corzi (ignorantă cum sînt, nu ştiu cum se cheamă). Nu că ar fi simplu, nu mă înţelegeţi greşit.

Povestea e totuşi înduioşătoare şi dacă mergeţi să o vedeţi, nu uitaţi pacheţelul de şerveţele. Părinţii săraci dintr-un sat de pescari o vînd pe Chiyo - are nouă ani şi nişte ochi albaştri răpitori - unei gheişe din Kyoto, care o ţine de servitoare. Visul fetiţei e să se îmbrace frumos şi să iasă în oraş, cu domnii, să le ţină companie. Vrea, adică, să ajungă şi ea gheişă, cum le văzuse ea pe două doamne la braţ cu un bărbat distins, la cravată şi costum.

De aici încolo, subtilităţi cum numai puternicele caractere japoneze sînt capabile să manifeste. Şi pe care, ca parte a strategiei de acumulare a suspansului, nu le dezlegăm decît spre final. Distinsul domn la cravată şi costum e vrăjit de ochii albaştri ai fetiţei căreia pentru început îi cumpără o îngheţată, apoi i-o trimite pe zîna cea bună, în persoana unei alte gheişe, Mameha, care o va ajuta să-şi împlinească visul. Toată viaţa ei - care nu e deloc uşoară -, Chiyo nu conteneşte să rîvnească la dragostea gentilului domn care i-a cumpărat îngheţată. Pe parcursul anilor - trece şi războiul peste ei - cei doi se tot întîlnesc, ea îl tot caută, mai degrabă din priviri decît făţiş, intervine o complicaţie cu un prieten care o place, dar caracterul lui nobil îl împiedică să nu îi cedeze, măcar temporar, locul, dar ea pe el îl iubeşte şi aşa mai departe...

Una peste alta, o introducere sumară într-o lume feminină aspră şi crudă, o poveste de dragoste delicată, fără accesele pasionale cu care sînt obişnuiţi europenii, atmosferă de Charles Dickens, dacă ar scrie o poveste care se petrece în Kyoto, personaje de Alexandre Dumas, cu o etică sofisticată, aproape deloc permeabilă pentru spiritul postmodern sarcastic, puţine exotisme ca să fie într-adevăr un film exotic (cu excepţia subtilităţilor de care vorbeam), altfel, un film "de casă", care se vrea grandios, reuşeşte să fie emoţionant pentru cui îi place genul, dar ratează calificativul "memorabil" fiindcă nu are accente, nu e curajos. Ori poate sînt eu mai perversă decît mă ştiam, deşi această ultimă remarcă era legată de multele piste neexploatate pe care scenariul, regizorul, actorii le lasă neumblate, neevaluate, neexploatate.