Ecranizare a best-seller-ului lui Arthur Golden (apărut recent şi în româneşte la Humanitas), Memoirs of a Geisha va avea cu siguranţă public de toate felurile. Sunt, o dată, spectatorii care nu prea merg la cinema, dar care sunt fascinaţi de cultura japoneză, poate şi ca efect al nevoii de evaziune din cotidian. Vin apoi spectatorii care au auzit de carte şi de film, sau cei care ştiu doar că e vorba de gheişe, cei care ştiu că filmul e un love story, că e coprodus de Steven Spielberg, etc.
Pentru toţi, filmul regizat de Rob Marshall are cîte ceva. O poveste de dragoste după toate canoanele telenovelei, copiate probabil inconştient din basme- o gheişă bună şi o gheişă rea, o poveste de dragoste condamnată la a usca în timp inima, dar care, paradoxal, se răsuceşte în happy end, o zînă bună care o ia pe Cenuşăreasă sub aripa sa etc. Şi, fireşte, costume superbe, o imagine superbă, decoruri deosebite (lucruri recompensate cu Oscaruri), machiaje savante.
Cred că, dacă aş avea ceva de obiectat, ar trebui, poate, să-i obiectez cărţii. Dar cum nu am citit-o, nu pot decît să fac presupuneri. Cred, bunăoară, că şi cartea, şi filmul dezvelesc fără să dezvăluie misterul gheişelor şi că "occidentalizează" subiectul. Arthur Golden nu vorbeşte în carte despre persoane reale, ci a scris povestea plecînd de la istorisirile auzite de la fiica unei gheişe. Chiar şi aşa, impresia mea văzînd filmul este că acesta lasă foarte la vedere schema tradiţională - eroina săracă ce se ridică prin forţe proprii, pe care o îmbogăţeşte cu o fantasmă occidentală- gheişa îndrăgostită. Iată, vorbim totuşi despre o "success story". Elementul de originalitate vine şi din locul unde se petrece acţiunea, din costume, din machiaj, din florile de cireş şi cîntatul la "shamisen". Faptul că Rob Marshall foloseşte actori asiatici pe care îi pune să vorbească, fie şi stricat, în engleză, nu salvează istoria pe partea originalităţii, ci sporeşte babilonia şi stimulează kitsch-ul.
Excelent filmat (director de imagine- Dion Beebe), cu o atenţie care vrea să reţină farmecul Japoniei fără a cădea în estetisme ieftine, jucat de mari actori asiatici- Ziyi Zhang (foarte bună), Ken Watanabe (mai degrabă retras), Michalle Yeoh (excelentă), Gong Li (cu apariţii cînd bune, cînd pe lîngă drum), filmul poate atinge un spectator predispus să se emoţioneze la poveşti triste, prezentate sub aparenţa adevărului, cu atît mai mult într-un univers exotic. Din punctul meu de vedere, însă, filmul lui Rob Marshall se joacă periculos cu kitsch-ul. O face cu artă şi consilieri de specialitate, dar nu reţine din arta gheişelor decît tot aparenţa. În spatele frumuseţii chimonourilor nu găseşti vreun mister, vreo zonă de umbră. Contestate, nominalizările şi premiile Oscar au arătat, cel puţin pentru acest film, care îi sunt punctele forte. Scenariul şi regia nu se numără printre ele.