Cu prietenul meu m-am bătut în cîteva rînduri în definiţii cît mai exacte ale termenului "distopie" (nu sîntem intelectuali, asta e). Acuma am văzut că distopiei i se mai zice şi cacotopie (sau contra-utopie). Dacă o să căutaţi pe Wikipedia, veţi găsi trăsăturile societăţilor distopice. O societate e distopică dacă îndeplineşte cel puţin una din cele circa 20 de trăsături trecute cu bumbi. Filmul V for Vendetta, cel mai nou produs (că altfel nu-i pot spune) al fraţilor Wachowski, parcă a fost creat după aceste trăsături.
Prima şi singura dată cînd am văzut filmul n-am fost deloc impresionată. S-a întîmplat la Festivalul de la Berlin. De fapt, oamenii în general n-au prea fost impresionaţi la Berlin de el, cred că mai ales din cauza lipsei de noutate a subiectului. Pe de altă parte, V de la Vendetta nici nu e un film de festivaluri, iar cei care stau la coadă să-l vadă nu dau doi bani pe definiţia distopiei. Important e să aibă efecte multe, să se vadă şi să se audă beton.
De ce am început aşa? Poate pentru că plouă şi am chef să mă duc acasă. De fapt, m-am gîndit şi la filmul realizat de James McTeigue după scenariul fraţilor Wachowski, în premieră pe ecranele româneşti, şi la un alt film aşteptat la noi, Memoirs of a Geisha, care e şi el anti-ceva şi cacofonic în felul lui. Rob Marshall, care acum cîţiva ani semnase un adevărat film-spectacol, Chicago, ecranizează un bestseller al lui Arthur Golden. Filmul e coprodus de Steven Spielberg, are pe generic 99,99% actori asiatici (care vorbesc engleză) şi narează viaţa unei gheişe.
Ce vreţi mai mult? Sub mîna lui Marshall, povestea lui Chyio (nume de scenă - Sayuri) devine "bildungsroman"-ul, success story-ul, iniţierea şi ascensiunea unei copile sărace pînă la ultima treaptă a podiumului celebrităţii, fără a rata referiri la legea concurenţei, la cum se cucereşte piaţa gheişelor, la lupta dură pentru cei mai buni clienţi. (Căci, aşa cum scrie în caietul de presă al filmului, gheişele erau odată supermodelele vremii.) Unde mai pui că eroina iubeşte în taină şi de mult timp un director care, deşi bogat, e bun şi generos, frumos şi cald.
Gheişele sînt virusate cu dragoste
Dezvoltarea gheişei are ceva din iniţierea lui Luke Skywalker şi din primii paşi ai lui Neo Anderson, şi, pe această filieră, are toate ingredientele unui basm, ale unei poveşti universale. Chyio/ Sayuri provine dintr-o familie săracă, a fost vîndută de tată ca servitoare într-o casă de gheişe; într-o zi e luată de o gheişă "de succes" sub aripa ei. E învăţată cum să meargă, cum să danseze, cum să se machieze, cum să poarte o conversaţie, pentru a sparge toată piaţa. Aceste secvenţe (pentru care definitorie e imaginea lui Dion Beebe) sînt cele mai frumoase din tot filmul. Cursul de gheişe se predă însă scurt pe doi; de altfel, e vorba despre lucruri vizibile, misterul unei gheişe rămînînd ascuns.
Filmul acesta e frustrant pentru că lasă în umbră ce m-aş fi aşteptat să dezvăluie - adică misterul feminin, probabil - şi e obositor prin faptul că schema dramaturgică are subtilitatea unei telenovele gen Secretul Mariei. Psihologia personajelor e clară de la bun început. Deşi chimonourile etalează culori extraordinare, filmul se joacă în alb şi negru; cei răi sînt nişte monştri, prin urmare predispuşi la crize de isterie, iar cei buni au limpezimea cristalului. Fascinante mai ales pentru Occident, gheişele sînt în roman (apărut şi în româneşte la Humanitas) obiectul unei desacralizări. Sînt puse şi ele să sufere din dragoste, sînt coborîte de pe soclu, virusate cu cel mai frumos şi mai periculos sentiment. Nu e, astfel, o surpriză că, după ce a suspinat cu batista omului iubit la piept tot filmul, Sayuri îşi vede la final visul cu ochii. Directorul ei iubit soseşte la timp şi-i declară dragostea cu o lacrimă discretă în ochiul drept.
O fi uitat Sayuri că e într-un film american?
Memoriile unei gheişe/ Memoirs of a Geisha. Regia: Rob Marshall, cu: Ziyi Zhang, Ken Watanabe, Michelle Yeoh, Koji Yakusho, Youki Kudoh, Gong Li