În versiunea românească, titlul marelui text al lui Miller este Vrăjitoarele din Salem. Salem, oraşul din ceea ce azi numim statul american Massachusetts, în care, în 1692-1693 (atunci când oraşul era parte din provincia colonială britanică Massachusetts Bay), 19 oameni au fost găsiţi vinovaţi şi spânzuraţi în consecinţă pentru practicarea vrăjitoriei.
În versiunea din 1953 a lui Arthur Miller, procesul din Salem este o alegorie al istericei vânătoare de comunişti, mai mult sau puţin ascunşi, mai puţin sau mai mult inventaţi, declanşată în America postbelică de comisia senatorială condusă de faimosul domn Joseph McCarthy.
În versiunea din 2019 a lui Vlad Cristache, procesul vrăjitoarelor din Salem şi vânătoarea roşiilor imaginaţi de McCarthy sunt contopite într-un creuzet amplasat în România / Europa / America / lumea ultra-contemporană. Deşi impresionantul spectacol al Teatrului Toma Caragiu din Ploieşti respectă litera textului lui Miller, spiritul său e cât se poate de actual. Tot la fel sunt pasiunile, spaimele, frica de celălalt, foamea de sine.
"Foarte bun, dar parcă prea adus la zi, prea contemporan, jocul lui Vasluianu", a remarcat cineva la capătul celor 3 ore şi 15 minute de teatru clasic & intens. "Poate pentru că, dintre toate, personajul lui, John Proctor, este cel mai contemporan", am răspuns. Al lui şi al lui Cristian Popa (pastorul John Hale). Mai întâi Proctor, apoi, de la un anumit moment încolo, şi pastorul Hale, sunt singurii care înţeleg minciuna, uriaşa minciună ce conduce la crimă, şi care încearcă, pe bază de argumente şi de raţiune, să le-o înfăţişeze şi celorlalţi în toată hâda ei realitate.
A lupta, pe bază de observaţie, deducţie şi discurs, pentru aflarea şi popularizarea adevărului, împotriva obscurantismului, izolaţionismului, fricii de necunoscut, angoasei de nou, groazei de alteritate, aceasta este una dintre virtuţile omului pe care societatea occidentală a ultimelor secole a încercat să o extindă de la grupul restrâns al câtorva privilegiaţi la masse din ce în ce mai numeroase.
Şi totuşi, în timp ce tipologiile aproape tuturor celorlalte personaje din Vrăjitoarele de Salem (sunt 25 în montarea de la Ploieşti!) ne sunt atât de familiare din atâtea şi atâtea situaţii de viaţă cu care ne-am confruntat şi ne confruntăm în existenţele noastre din afara teatrului, omul care refuză să fie luat de valul ce le ia minţile celor asemenea lui, cel care, deşi conştient de propriile păcate, micimi şi limitări, nu ezită să demaşte păcatele, micimile şi limitările semenilor (auto-acuzându-se, astfel, de dragul unui bine mai înalt), acest om încă ne apare ca fiind un ciudat, aterizat accidental printre noi dintr-o altă lume.
Urmând fără şovăire traseul plin de şovăiri al personajului său cu aură christică, Vasluianu pare să-i atragă, la răstimpuri, în hora celor ce se îndoiesc şi pe alţi câţiva. Mary Warren a Theodorei Sandu (la paritate cu Mihaela Popa) balansează, în chip convingător & tulburător, pe muchia insuportabil de fină dintre bine şi rău, mai-sus-evocatul pastor al excelentului Cristian Popa descoperă treptat şi fără posibilitate de reconvertire absurdul căruia ceilalţi i se predau, chiar şi necruţătorul viceguvernator Danforth are, în versiunea cu totul remarcabilă a lui Paul Chiribuţă, clipele sale de dubiu, momentele când îşi îngăduie să chestioneze, când îşi refuză luxul sentinţei apriori stabilite.
Departe de chinurile îndoielilor, le găsim, faţă în faţă, pe Elizabeth Proctor (Ada Simionică îşi re-confirmă, cu blândeţe şi autoritate deopotrivă, clasa) şi pe Abigail Wiliams (eterna surpriză Anca Dumitra, actriţa care, cu fiecare ocazie care i se oferă, demonstrează că poate mult mai mult decât roluri uşurele în producţii asemenea). De o parte, cvasi-integral de partea luminoasă a versantului, soţia. De partea cealaltă, cvasi-integral de partea întunecoasă a lunii, amanta de-o noapte, obsesia de-o viaţă. Ambele îşi construiesc existenţa în raport cu John (fermierul, nu apostolul). El e punctul fix. Şi singurul în care destinele li se întâlnesc.
În decorul somptuos creat de Andreea Tecla & Mădălina Niculae şi în cadrul ideatic copleşitor al lui Miller, Vlad Cristache construieşte un spectacol în care privilegiază individualităţile. Faptul că actorii circulă printre spectatori şi că parte din universul sonor e creat live, undeva în ariergarda sălii, contribuie la combaterea senzaţiei de undeva, de departe, atât în timp, cât şi în spaţiu.
De fapt, John e aici în fiecare clipă. "Dumnezeu a murit", spune el la finalul actului 3. Poate. Doar că există o viaţă de apoi chiar şi pentru El.