Instalaţie new-media ca o perspectivă asupra memoriei - Re-GENERATOR. Micro-festival de arte performative, Iaşi, 2019

Cea de-a doua ediţie a proiectului Re-GENERATOR. Micro-festival de arte performative a fost organizat de asociaţia Centrul Multimedia Teatru FiX între 24-28 septembrie 2019, cofinanţat de AFCN. Re-GENERATOR. Micro-festival de arte performative a susţinut producţia de noi conţinuturi artistice şi dezvoltarea publicului local, prin găzduirea, timp de cinci zile, în spaţiul Teatru FiX, de spectacole independente, sesiuni performative de muzică experimentală, expoziţii de artă vizuală, dialoguri sociale, workshopuri precum şi o sesiune de creaţie de 24 de ore.

Masteranda Mălina Moncea a terminat studiile la Facultatea de Arte Vizuale şi Design "George Enescu" din Iaşi. A studiat un semestru în Paris, la Université Paris 1 Panthéon şi lucrează în mediul artelor vizuale şi multimedia de şase ani având ca domenii specifice de interes: instalaţia, asamblajul, fotografia, video şi sunet. În cadrul acestei ediţii de la Teatru Fix a participat cu o lucrare care prezintă o personificare a maşinii Dacia, din care a rămas un singur "braţ", care "luptă împotriva uitării, împotriva traumei şi a repetării istoriei; Mălina Moncea propune o re-interpretare a unui simbol statornic al trecutului nostru."

Lavinia Lazăr: În cadrul celei de-a doua ediţii Re-generator de Micro-Festival de Arte Performative din cadrul Teatrului Fix, ai participat cu o instalaţie new-media realizată pe un obiect revendicat, o parte dintr-o Dacie. Povesteşte-ne, despre ce e vorba mai exact?
Mălina Moncea: Proiectul e o perspectivă asupra memoriei, atât personală, cât şi colectivă. M-am axat foarte mult pe conceptul de post-memorie pentru că, eu netrăind în perioada comunistă, părinţii mei mi-au predat într-un mod afectiv şi prin limbaj, prin comportament, traumele colective, nostalgia şi sentimentele trecutului şi am recuperat portiera de la Dacia...

L.L.: De unde?
M.M.: De la fiare vechi, dintr-un atelier de dezmembrări din Iaşi, de pe strada Bucium. Neştiind a cui a fost, deşi majoritatea portierelor de Dacia de acolo aveau mici modificări ale proprietarilor care bănuiesc că nu mai trăiau. Am turnat un strat de răşină pe oglinda retrovizoare şi am proiectat nişte imagini din arhiva personală.

L.L.: Din perioada comunismului?
M.M.: Exact. Ceea ce se întâmpla concomitent cu Revoluţia şi cu anumite evenimente istorice comuniste.

L.L.: Am văzut filmări şi cu Nadia Comăneci...
M.M.: Da. Sunt filmări cu sportiva din anul 1976, cu Revoluţia, cu Ceauşescu; şi am intercalat nişte imagini din arhiva personală cu ceea ce se întâmpla în arborele meu genealogic.

L.L.: Ai fi preferat să trăieşti în aceea perioadă?
M.M.: Nu pot să zic că nu am o curiozitate, deşi cred că momentul actual e cel mai bun pentru a trăi într-o eră în care ai libertate de exprimare şi de a fi cine şi ce ai vrea tu să fii.

L.L.: Care este scopul acestei instalaţii şi cum crezi că se va schimba mentalul colectiv?
M.M.: Presupun că ar aduce un sentiment de reamintire, de nostalgie, de rememorare. Instalaţia a rămas cu un singur "braţ", care luptă împotriva uitării, împotriva traumei şi a repetării istoriei. Mentalul colectiv nu ar fi metamorfozat în nici un fel, dar, probabil ar fi ridicat întrebări şi acesta e scopul artei, să ridice întrebări. Nu-mi asum un fel de critică despre post-memorie pentru că nu sunt nişte experienţe pe care le-am trăit, dar expoziţia ar avea un segment de nostalgie pentru că nu toţi oamenii au amintiri negative din acea perioadă. Sunt copii care au trăit cel puţin zece ani în comunism şi nu au fost afectaţi de sistemul totalitar. Ei îşi aduc aminte cu plăcere.

L.L.: În cât timp ai reuşit să construieşti acest proiect?
M.M.: În câteva luni. Am pornit de la schiţe, idei, la construirea lui, la montaj, până la adunarea fotografiilor şi revendicarea obiectului din diferite spaţii.

L.L.: Ai terminat studiile masterale la Facultatea de Arte Vizuale şi Design "George Enescu" din Iaşi, dar ai studiat un semestru în Paris la Université Paris 1 Panthéon. Ce spaţiu te-a inspirat mai mult: România sau Paris?
M.M.: România. În momentul în care am ajuns în Franţa, am realizat contrastul.

L.L.: Aici te referi la sistemul educaţional?
M.M.: Sistemul educaţional e foarte relaxat, e un sistem vestic. Ceea ce am studiat acolo au fost nişte discipline destul de liberale. Informaţia primită nu era suficientă pentru studenţi, pentru a construi. Pur şi simplu ni se zicea să facem un proiect, dar nu ne zicea şi de ce sau pe ce temă. Era vag. În schimb, la facultate, în primii ani mi se părea important să ni se predea bazele tehnice, conceptuale, cromatică sau compoziţie. Nu am fost foarte mulţumită, deşi aveam aşteptări foarte mari la Sorbona. Ei trăiesc cu nostalgia că sunt un fost imperiu. Pe de o parte, simt că sunt nişte oameni foarte practici, dar sunt o societate ermetică. Foarte greu se importă cultură din afară, pentru că au sentimentul că la ei există cultura de care au nevoie.

L.L.: Ce înseamnă pentru tine participarea la această ediţie?
M.M.: În primul rând, m-am identificat foarte bine cu tema "Relate" pentru că de asta am şi instalat această lucrare în spaţiu, ca oamenii să (re)laţioneze cu ea, să trăiască cu ea. Au fost întrebări personale din partea publicului.

L.L.: De şase ani activezi în mediul artelor vizuale şi multimedia. Cum ai resimţit involuţia, stagnarea sau evoluţia interesului din partea publicului la asemenea expoziţii?
M.M.: Publicul ieşean e unul nişat, din păcate. Nu este promovată şi explicată, publicul ar fi mult mai diversificat, mult mai receptiv. Din punctul meu de vedere, există nişte poziţii care nu sunt ocupate de nimeni şi nu este dat aportul necesar, de exemplu, mediatorul cultural. Este o funcţie de care este imperativ nevoie. Ceea ce face el este să explice arta şi să o facă mai uşoară, facilă pentru publicul larg, pentru cei care nu au afinitate sau studiu în domeniu, dar toată lumea are un potenţial de a relaţiona, de a crea.