Focul negru - El Greco: Retrospectiva, Grand Palais, Paris, 16.10.2019-10.02.2020

Despre El Greco s-a speculat, s-a brodat şi s-a inventat aproape la fel de mult ca despre Leonardo, Michelangelo sau Caravaggio. S-a spus că ar fi fost bântuit, habotnic, că ar fi avut un defect de vedere, că ar fi fost mistic şi că ar fi sfârşit nebun. Despre pictura lui s-a crezut că ar fi rezultat din crizele sale de delir religios şi că ar fi avut însuşiri halucinatorii. Mai pe şleau, că pe mulţi i-ar fi apucat spaimele Iadului şi ale damnării sufleteşti la vederea flăcărilor reci sub care se înfăţişează sfinţii lui. Dacă există un artist care să simbolizeze cel mai bine, în mentalul colectiv, tot antagonismul Secolului de Aur spaniol, el este. Cavalerii lui ferecaţi în mătăsuri cănite şi sugrumaţi de gulere de dantelă, Hriştii suferinzi şi cu ochii daţi peste cap extatic, Răstignirile şi martiriile, nudurile chinuite de parcă sunt trase de frânghii invizibile, toate au dat apă la moară unui patos al interpretărilor. În ele, tot ce a fost mai întunecat, mai extrem, mai arbitrar în Spania lui Filip al II-lea s-a văzut materializat. La leyenda negra pare să fi împrumutat din tuşa sumbră şi paroxistică a lui El Greco.

Habar nu am cât au luat în calcul curatorii primei retrospective pariziene El Greco toate aceste fapte atunci când au pus în scenă expoziţia eveniment a momentului. Un lucru e sigur. Le-a ieşit exact pe dos. Primul mare plus vine tocmai din concept, care se ţine departe, la nivel de scenografie şi efect, de orice cădere în anecdotica de serie B. El Greco o fi inspirat el filme îndoielnice, în care personajele sparg, tună, fulgeră, fac spume la gură şi se prosternează la crucifix. Slavă Domnului, însă, istoriografia artei din ultimul secol l-a recuperat pe enigmaticul artist în mult mai multe faţete. Cam niciuna nu se suprapune pe profilul exaltat. Domenikos Theotokopoulos a fost un artist atins de geniu, însă acesta nu s-a hrănit din excese şi viziuni, ci din studiu profund, din influenţe şi dintr-un instinct plastic care l-a propulsat pe artist direct în modernitate. De altfel, fauviştii adunaţi în jurul lui Matisse şi, ceva mai devreme, Manet şi grupul lui l-au redescoperit pe El Greco, după ce aurul spaniol se făcuse tăciuni către finalul secolului al XVII-lea.

În acest context, pare cumva bizar că Parisul a aşteptat atât pentru a avea o adevărată retrospectivă El Greco. Potrivit curatorului, Guillaume Kientz, şeful departamentului de artă europeană de la Kimbell Museum of Art din Fort Worth, Texas, Luvrul a dospit această idee timp de mai mulţi ani. Imperiul artelor parizian deţine un nucleu mic, dar esenţial, de tablouri: Portretul lui Antonio Covarrubias y Leiva, Sfântul Ludovic şi pajul său şi, mai ales, o colosală Răstignire cu donatori. Pe toate le-a oferit expoziţiei de la Grand Palais, care închide un arc de o sută de ani. În 1908, tot la Grand Palais, erau prezentate mai multe lucrări de El Greco, ca parte a Salonului de Toamnă. În întâmpinarea celor două instituţii franceze a venit intenţia Institutului de Artă din Chicago, care tocmai încheiase restaurarea spectaculoasei Ridicări la ceruri a Fecioarei. O lucrare de asemenea dimensiuni nu călătoreşte, de regulă. Iată, însă, că a făcut-o. Va reveni în locul de rezidenţă obişnuit la începutul lunii martie 2020, când expoziţia se mută cu totul peste Ocean.


Dacă El Greco a pictat cu foc negru şi jar bolnăvicios, cadrul pe care i l-au pregătit muzeografii parizieni e unul curat, alb, clasic. Nu sunt drapaje, nu sunt efecte de lumină, nu muzici, nu proiecţii, nimic care să narativizeze sau să dramatizeze parcursul. Abordarea e sobră şi centrată pe cronologie şi pe câteva recurenţe tematice. De altfel, expoziţia, în ziua în care am văzut-o eu, a doua pentru public, era atât de aglomerată, încât orice intenţie de decupare a unor insule din mizanscenă ar fi fost zadarnică.

Călătoria începe... cu începutul: iconarul care se scutură uşor de tradiţia bizantină, cel mai probabil în atât de veneţiana Cretă. Piesele de la Muzeul Benaki şi de la Pinacoteca Naţională din Atena duc către ruptura vizibilă în Tripticul Estense de la Modena, Cina cea de Taină de la Bologna şi Pietà de la Philadelphia. Italia reprezintă nu un capitol, ci un adevărat mijloc de drum, în care stilul lui El Greco intră în coliziune cu Tiţian şi Tintoretto la Veneţia, apoi cu Michelangelo la Roma. Culoarea devine sărbătorească, gestul amplu, historia se înfiripă cu mai multă vigoare, iar El Greco pare că se reinventează într-un Jacopo Robusti mai violent, mai manierist, mai căutat, mai tenebros. Sunt multe lucrările din această vârstă creativă, cel mai bine vizibilă în cvadrupla comparaţie Hristos izgonind negustorii din Templu: Washington, Minneapolis, Londra şi Madrid (Biserica San Ginés de Arlés). E şi o variantă necunoscută a unui tablou celebru, El Soplòn, Băiatul care suflă în lumânare. Noi toţi îl ştim la Napoli, acesta vine dintr-o colecţie privată madrilenă. Îl vedem apoi preluat într-o altă fantezie dragă pictorului: Fabula, în care este încadrat de o maimuţă şi de un băiat. Varianta propusă de expoziţie este cea din colecţia Harewood din Marea Britanie, greu vizibilă altfel. Pâlpâirile păstoase îl prefigurează pe Ribera. Bezna e uvertura lui Caravaggio. Libertatea tuşei îl anunţă pe Manet.


Un atu incontestabil al expoziţiei este preeminenţa tablourilor venite din colecţii private sau din fondurile unor instituţii care îşi deschid sporadic porţile către vizitatori: Upton House, Hispanic Society of America, Colecţia Niárchos sau Colecţia Phillips din Washington, pentru a cita doar câteva. Frapează, de asemenea, bogăţia împrumuturilor din muzeele americane. De la Kansas la Boston, Worcester, Baltimore şi Cleveland, pare că fiecare centru american a contribuit cu cel puţin o lucrare la o panoplie atât de bogată. Un prim semn de întrebare? Lipseşte tocmai muzeul reprezentat de curatorul expoziţiei, Guillaume Kientz. Or, ştim că Muzeul Kimbell deţine cel puţin două tablouri ale maestrului toledan, dintre care unul... cu cântec: Portretul canonicului Bosio, din colecţia lui Carol I al României, ajuns în Texas printr-o istorie complicată, cu suficiente necunoscute pentru a permite speculaţia. Met-ul, în schimb, Met-ul a oferit Portretul cardinalului Niño de Guevara, în opinia mea, punctul în care capitulezi nemijlocit în faţa darurilor de pictor pur ale lui El Greco. Da, Italia i-a dat culoarea şi meşteşugul, văpaia şi retorica, dar Spania i-a dat aceste modele ţepene, fixate în rasele lor de mătase purpurie sau tunici de postav negru. Spania i-a dat lui El Greco acces la o galerie de personaje care, de departe, sunt toţi la fel, iar de aproape sunt, fiecare, vârfuri de caracterizare psihologică. La umbra turlei Catedralei din Toledo, prin faţa ochilor ascuţiţi ai lui El Greco s-a perindat tot Sfântul Oficiu din timpul lui Filip al II-lea şi suita sa. E Fray Hortensio Paravicino, un alt împrumut excepţional de la Boston, şi, dacă nu e Cavalerul cu mâna pe piept, atunci e... the next best thing, Portretul unui gentilom al casei de Leiva, de la Muzeul de Arte Frumoase din Ottawa.


Am spus Cavalerul cu mâna pe piept? E momentul celui de-al doilea mare semn de întrebare, unul care i-a contrariat pe toţi jurnaliştii şi pe o bună parte din public: Spania întreagă a contribuit la retrospectivă. Toledo a dat-o pe Veronica, preludiul expoziţiei, un splendid Sfânt Luca din Sacristia Catedralei, sculptura rarissimă a lui Hristos înviat de la Casa Ducal de Medinaceli, Barcelona o variantă de Sfinţii Petru şi Pavel, Muzeul Lázaro Galdiano o timpurie Adoraţie a Magilor, Sevilla celebrul Portret al lui Jorge Manuel, fiul pictorului, Muzeul Thyssen o Bunavestire tiţianescă. O singură mare, uriaşă, inexplicabilă excepţie: Prado. Niciun tablou din muzeul care le are pe cele mai multe şi pe câteva dintre cele mai bune. Să fie acelaşi tip de naţionalism care aproape că a privat cealaltă uriaşă expoziţie pariziană, Leonardo da Vinci de la Luvru, de Omul vitruvian şi de Autoportretul de la Torino? Să fie o aşa zisă hegemonie spaniolă, potrivit căreia, dacă te atingi de un artist din istoria mea, o faci pe barba ta? El Paìs a dezvăluit că muzeul madrilen a declinat solicitarea Luvrului pentru trei opere cu doar câteva luni înaintea deschiderii, motivând că nu face împrumuturi în an bicentenar. Asta nu a împiedicat un Mantegna şi trei Joaquin Sorolla să facă un tur al Europei, de la Londra la Berlin şi înapoi în acelaşi an.


Chiar şi fără Prado, retrospectiva pariziană este solid articulată, iar piesele iconice sunt la tot pasul. Fireşte, Ridicarea la ceruri a Fecioarei este un nod focal, în jurul căruia se fac şi se desfac itinerariile vizitatorilor. La fel Magdalena penitentă, în dublă variantă (Budapesta şi Worcester), Sfintele Familii şi Răstignirile tulburate în oglindă (Luvru şi Cleveland). Multă lume se adună în jurul picturilor care marchează începuturile lui El Greco ca plăsmuitor al misticismului spaniol, Espolio (o variantă de mai mici dimensiuni decât cea din Sacristia Catedralei din Toledo, venită de Upton House) şi Adoraţia numelui lui Iisus de la Escorial. Deschiderea celei de-a cincea peceţi sau Viziunea Sfântului Ioan din Patmos este un alt împrumut fabulos de la Metropolitan Museum, prin care calci apăsat în cel mai paroxistic univers al lui El Greco. Cel în care peisajul, anatomiile, perspectivele, culorile şi proporţiile nu mai au decât scopul de a sublima o emoţie. Nudurile prelungi, ondulatorii, descărnate, rasele pictate parcă vărsând vopseaua, cerurile bolinde sub pete vineţii, toate ard rece, friguros retina privitorului. Festinul de culoare de la începuturi lasă locul nuanţelor primare, iar chipurile odată atât de ager surprinse nu mai sunt decât umbre, flăcări, pâlpâiri neclare. Contează momentul, singularitatea lui, emoţia ansamblului văzut în secunda lui irepetabilă. Aşa e unul dintre ultimele acte, Logodna Fecioarei de la Muzeul Naţional de Artă al României.

Când el Greco moare, în 1614, Caravaggio nu mai era de patru ani deja. Italianul conferise întunericului poleială de aur şi topise în el toate culorile. Izolat în Toledo-ul său ca într-o fortăreaţă, hispanicul albise negrul şi trăsese de el ca de un Sfânt Sebastian ciuruit de săgeţi. Focul lui îngheţat şi sumbru nu mai avea ce să caute într-un secol baroc. Abia impresioniştii şi moderniştii îl vor redescoperi şi se vor descoperi pe ei în această pictură sălbatică, ireverenţioasă şi deasupra timpului. Ceea ce îi dă dreptul Parisului să îl facă din nou pe El Greco al lui.