Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

American Horror Story - Colecţia Alana: Capodopere ale picturii italiene, Musée Jacquemart-André, Paris, 13.09.2019-20.01.2020


noiembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Senzaţional! Diavolul se întrupează din Fecioara Maria! N-ai mai văzut aşa ceva! Semnul declinului irevocabil al societăţii noastre apare într-o colecţie necunoscută! Americanii au ştiut primii! Mai e timp să vă întoarceţi spre valorile adevărate! Smerenie! Cumpătare! Căinţă! Temeţi-vă şi îngroziţi-vă! Citiţi şi vă minunaţi!

Adevărul e că nu am mai văzut niciodată un asemenea tablou. În toate păşunările mele acerbe pe imaşurile Quattrocento-ului italian, crezusem că sunt îndeajuns de înţărcat încât să nu mă mai surprindă nimic. Adevărul e că pictura eminamente religioasă a timpului şi a locului nu prea te mai ia pe sus. Sunt Bune-Vestiri aurite şi poleite ca brazii de Crăciun, Sfinte Familii piramidale, Răstigniri şi Agonii pe Muntele Măslinilor. Dar un tablou cu Fecioara cu Pruncul din care se iţesc coarne, aripi, labe şi o coadă de Ucigă-l Toaca, asta nu, nu credeam că există. Miracolul (vorba vine...) s-a produs acum câteva săptămâni, în muzeul meu cel mai drag din Paris, Jacquemart-André, într-o expoziţie pe care, de când am aflat de ea, am vrut morţiş să o văd: Colecţia Alana.

E prima oară când magnatul de origine chiliană Álvaro Saieh şi soţia sa, Ana Guzmán, acceptă să îşi prezinte public colecţia de artă păstrată în reşedinţa lor din Newark. Comorile private au exercitat dintotdeauna o fascinaţie anume. Cele mai multe (ca şi aceasta, bunăoară) sunt inaccesibile vizitatorilor obişnuiţi. Doar în expoziţii temporare mai scapă lucrări recomandate de curatori şi eliberate contra unor garanţii remarcabile de proprietarii lor de drept. Acum, cei doi amatori de artă italiană au acceptat să plece nu o lucrare, ci şaptezeci. "Şi Nellie Jacquemart şi Edouard André au fost tot un cuplu îndrăgostit de artă, ca şi noi. Era firesc ca, din toate solicitările pe care le-am avut de-a lungul timpului de a ne arăta colecţia, să alegem un cadru care să ne semene atât de mult. Şi muzeul este un hôtel particulier, şi ei au fost iubitori de artă italiană, ca şi noi." Aşa au motivat cei doi posesori ai unui tezaur de valoare muzeală acceptul de a împrumuta tot ce e mai bun din colecţie pentru o expoziţie cu adevărat eveniment. Colecţia, de altfel, se numeşte Alana de la combinarea prenumelor Álvaro şi Ana...

E, cred, pentru prima dată de la expoziţia Perugino (pentru cine îşi pierde timpul citind recenziile mele nesfârşite, alt reper fundamental al istoriei recente Jacquemart-André -  de citit aici) când mi se pare că sălile de dimensiuni modeste ale muzeului dau dreptate lucrărilor. La ele acasă, în apartamentul din Newark, ele stau juxtapuse după modelul saloanelor din secolul al XIX-lea, una lângă alta. Cele mai multe sunt piese de mici dimensiuni, mai ales panourile de Trecento şi Quattrocento, care reprezintă mai bine de jumătate din expoziţie. Dispuse aşa, ajungi să apreciezi mai mult ansamblul decât detaliul, pentru că panorama lor de la distanţă vorbeşte cu elocvenţă despre toate cutumele picturii religioase italiene, destinată fie lăcaşurilor sacre, fie colecţionarilor privaţi. Sunt fragmente de diptice, triptice şi poliptice, toate aurite, hieratice, solemne, unele mai ţepene, altele mai graţioase, unele mai esenţializate, altele mai fluide, într-un parcurs grăitor pentru prima Renaştere toscană. Găseşti toate numele care contează, de la Pietro Lorenzetti la Bernardo Daddi, de la Paolo Uccello şi Fra Angelico la Filippo şi Filippino Lippi, Cosimo Rosselli, Carlo Crivelli şi acest Antonio Vivarini, autorul celui mai straniu tablou din toată expoziţia (şi din toate amintirile mele): Sfântul Petru Martir exorcizând un demon care luase chipul Fecioarei cu Pruncul. E ceva neaşteptat de modern, de anecdotic şi, totodată, de angoasant în acest panou de lemn de aur, în care aripile demonului se încadrează perfect şi plastic în ogiva preţioasă în care e plasată figura centrală. Imaginea e complet neaşteptată, dacă ne gândim la fervoarea religioasă a epocii şi la caracterul sacrosanct al icoanei Fecioarei cu Pruncul, ultimul element pe care nu ţi l-ai fi imaginat în veci atins de sămânţa Răului absolut. Faptul că înşelăciunea poate lua un asemenea chip suprem e dătător de fiori, ca un film horror din anii şaptezeci, chiar dacă personajele mărunţele sunt adorabile în rigiditatea lor. Oricare ar fi minunile întinse în faţa ochilor de-a lungul expoziţiei, plec cu acest story în telefon, în ochi şi în minte.
 
 
Antonio Vivarini: Sfântul Petru Martir exorcizând un demon ce a luat chipul Fecioarei cu Pruncul

A doua secţiune se apleacă asupra picturii italiene de la 1480 încolo, cu exemple preţioase din creaţia lui Luca Signorelli, Jacopo del Sellaio şi Fra Bartolomeo (cu un Sfânt Ieronim de o poezie delicată, contagioasă ca o pace invernală). Spectaculoasă este sala dedicată veneţienilor. Dacă secolele al XIV-lea şi al XV-lea sunt exclusiv toscane, odată cu veacul următor, gustul celor doi Saieh şi Guzmán se lărgeşte, pentru a permite co-existenţa altor şcoli regionale. Se lărgeşte şi colecţia, îmbogăţită cu o Adoraţie a păstorilor de o calitate excepţională, semnată Jacopo Bassano, cu o Pietà greu de încadrat a lui Vittore Carpaccio, cu Sfinţii Petru şi Pavel de Veronese, impresionanţi în sculpturalitatea lor policromă şi cu un surprinzător Tintoretto: Episoadele unei bătălii. Dacă n-ai şti că e Tintoretto, l-ai căuta pe Rubens în pensulaţia liberă, voluptoasă, în efectul spectacular şi în inserţia peisagistică menită să secvenţializeze acţiunea. Dacă te vei apleca să cauţi şi mai bine, vei descoperi siluete de elefanţi şi de cămile (e provocator cum artiştii ştiau mereu mai multe decât credem noi că ştiau!), ceea ce ar sugera drept subiect bătălia dintre romani şi armatele lui Hannibal.


Paolo Caliari (Veronese): Sfinţii Petru şi Pavel



Jacopo Bassano: Adoraţia păstorilor
 

Jacopo Robusti (Tintoretto): Episoadele unei bătălii

Iubesc Cinquecento-ul, asta şi pentru că ni i-a dat pe Pontormo şi Bronzino, cei care au variat lexicul rafaelit şi michelangiolesc şi atâta l-au lungit, morfolit, amestecat şi reinterpretat, încât le-a ieşit un limbaj nou, elegant şi fiţos, numit Manierism. Subiecţii lor nu pot sta ca la poză, sau, de fapt, stau exact ca la poză: răsuciţi, cu mâinile aduse în prim-plan, pentru a le fi admirată graţia, cu gulerele învolburate, pentru a le fi evident statutul. Aşa e Portretul unui cântăreţ la lăută de Pontormo, aşa e un Cosimo de` Medici din seria nesfârşită de Bronzino, unul dintre cele mai frumoase portrete pe care le-am văzut vreodată, cu o execuţie atât de meseriaşă, încât nu sunt nici acum convins că blana costumului de duce nu mângâie buricele degetelor. Spre el priveşte un străbun idealizat, Sfântul Cosma, ce poartă, graţios şi serpentinat, trăsăturile lui Cosimo I de` Medici.

Jacopo Pontormo: Cântăreţ la lăută
 
Agnolo di Cosimo (Bronzino): Portretul lui Cosimo de' Medici şi Sfântul Cosma

 
Agnolo di Cosimo (Bronzino): Portretul lui Cosimo de' Medici

Cu un Salvator Mundi afectat de Giorgio Vasari se trece spre cele din urmă săli. Aici dăm de câteva exemple ale picturii italiene baroce. Sunt Guido Reni şi Carlo Dolci, zaharisiţi şi peste poate de estetizanţi, sunt Artemisia Gentileschi şi Bartolomeo Manfredi, umbrele lui Caravaggio la... Roma, e Annibale Carracci, ultimul mohican al picturii istorice. Nu e El Greco, la acel moment asimilat şi el artei italiene. Nu e în această prezentare, pentru că în colecţie există, iar opera lui, o Punere în mormânt din primii ani veneţieni, e la câteva minute distanţă, în cea mai magnetică expoziţie a toamnei, El Greco la Grand Palais. Dar despre aceasta, în episodul următor...




0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marius Constantinescu


Alte articole

 Focul negru - El Greco: Retrospectiva, Grand Palais, Paris, 16.10.2019-10.02.2020, Marius Constantinescu
 Nori, peruci şi turle în ceaţă - L'âge d'or de la peinture anglaise de Reynolds à Turner, Musée du Luxembourg, 09.2019 - 02.2020, Marius Constantinescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer