Cronicile din Narnia merită văzut pentru că arată cît de bun a fost Stăpînul inelelor. Comparaţiile sînt inevitabile: unul dintre atuurile Cronicilor lui C. S. Lewis, în ochii producătorului hollywoodian (Disney), trebuie să fi fost promisiunea lor de a oferi o soluţie de tip metadonă la dependenţa de hobbiţi, elfi, orci, nazgûli, mûmakili, uruk-hai, orlando-bloomi şi alte vietăţi rare, dependenţă care, după trei injecţii de Stăpînul inelelor, afectase secţiuni imense din populaţia globului şi care, la doi ani de la administrarea episodului final, risca să se lase cu sevraj. Ei bine, pericolul a trecut. Publicul de film nu s-a lăsat rugat să-i însoţească pe eroii lui Lewis - patru copii - în prima lor vizită în Narnia. Dar, nepunîndu-i la socoteală pe cititorii împătimiţi ai lui Lewis, mi-e greu să cred că există mulţi spectatori care să aştepte următoarea vizită (dacă lucrurile continuă să meargă bine, vor fi în total şapte) cu înfrigurarea cu care, după primul episod din Stăpînul inelelor, lumea a aşteptat să se întoarcă pe Pămîntul de Mijloc.
Leul, vrăjitoarea şi dulapul începe în mijlocul unui bombardament din al doilea război mondial. (Ochii noştri răsfăţaţi sesizează imediat nivelul nu tocmai magic al imaginilor create pe computer: un semn prost - dacă nu pot să facă nişte avioane, cum or să se descurce în bestiarul din Narnia?) Fraţii Pevensie sînt trimişi să stea la ţară, în casa unui profesor misterios, şi acolo, într-un dulap, descoperă o intrare într-o altă lume şi o ocazie (pentru care mulţi copii români de vîrsta lor şi din generaţia mea ar fi fost în stare să omoare) de a lua autografe de la trei sferturi din distribuţia Legendelor Olimpului. În Narnia există şi multe animale normale - sau care ar putea trece drept normale, dacă nu şi-ar trăda la fiecare mişcare (chiar mai rău decît animalele fabuloase) natura computerizată şi dacă ar vorbi mai puţin; poate că spectatorii cu vîrste de pînă în 10 ani (şi mai ales cei trecuţi de 100) vor aprecia cuplul de castori, cu ciorovăiala lor afectuoasă ("Iar te-ai destrăbălat cu Bursucul?"), dar celelalte categorii de vîrstă stau mai prost cu nervii. Dar, aşa iritanţi cum sînt, castorii sînt cei care-i vor conduce pe copii la leul Aslan (ale cărui cuvinte de bun venit: "Bun venit şi vouă, castorilor!", rostite regeşte şi - cel puţin după urechea mea - fără pic de accent ironic, de Liam Neeson, sînt, probabil, cele mai comice pe care le voi auzi anul acesta la cinema). Peste Narnia domneşte Vrăjitoarea Albă (Tilda Swinton), dar adevăratul rege este Aslan, care, conform profeţiei, nu se poate întoarce decît în clipa în care în împărăţie o să apară un om, "os din osul lui Adam". Clipa aceea pare să fi sosit; armatele Binelui se pregătesc pentru bătălie şi noi facem la fel (pînă în acest punct, aventura a fost surprinzător de potolită). Dar alta se dovedeşte a fi misiunea a lui Aslan: aceea de a se lăsa legat, batjocorit şi în cele din urmă ucis pentru păcatele omului (ale unuia dintre copii), pentru ca apoi să învie. Parcă ştiu de undeva turnura asta.
Lewis a fost coleg de catedră la Oxford cu J. R. R. Tolkien, autorul Stăpînului inelelor. Amîndoi au predat literatura medievală. Amîndoi au fost preocupaţi de folclor, de mit şi de magie. Amîndoi au fost credincioşi - Tolkien s-a născut şi a murit catolic, iar Lewis a devenit un formidabil apologet al bisericii anglicane; de fapt, chiar Tolkien l-a readus pe Lewis la religie (de care se înstrăinase la tinereţe), ajutîndu-l să vadă, în cuvintele lui Lewis, că "povestea lui Hristos este pur şi simplu un mit adevărat, un mit care operează asupra noastră la fel ca toate celelalte, dar cu imensa diferenţă că s-a întîmplat cu adevărat". Dar tot Tolkien a dezaprobat proiectul lui Lewis de a folosi forma basmului în interesul alegoriei religioase; argumentul lui era că o imaginaţie subordonată ambiţiei de a transmite un mesaj - oricît de folositor - e o imaginaţie constrînsă şi sărăcită. Argumentul rămîne în picioare şi în cazul filmului lui Andrew Adamson: ce forţă dramatică mai are încleştarea dintre oştirile Binelui şi ale Răului dacă Binele nu moare decît pentru a învia? Aslan a înviat, adevărat a înviat şi hai acasă. Filmul lui Adamson are multe defecte - efecte speciale prozaice, fast fără brio -, dar principala lui problemă, lipsa adevăratului instinct războinic într-o epopee, provine din material. Ce-i drept, copiii primesc la un moment dat nişte arme (o sabie, "un arc în care trebuie să ai încredere şi atunci nu vei da greş", suc de Floarea Focului, care vindecă rănile: mă rog, lucrurile obişnuite), dar le primesc de la Moş Crăciun. Da, acel Moş Crăciun. I rest my case.