Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Triptic cu Molly Sweeney şi mentorii ei - Molly Sweeney


noiembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Compania de teatru Keen prezintă, în regia lui Jonathan Silverstein, o nouă producţie a piesei Molly Sweeney, (cu premiera în 1994), aparţinând dramaturgului Brien Friel, la Theatre Five @ Theatre Row, off-Broadway.

O montare statică, cât se poate de simplă, urmăreşte întocmai indicaţiile de regie ale autorului; cei trei interlocutori aşezaţi în triunghi păstrează aceeaşi dispoziţie pe parcursul întregului spectacol. Molly Sweeney (Pamela Sabaugh) ocupă mijlocul scenei, pe o platformă verde care se vrea grădina plină cu flori din copilăria ei. Celelalte două personaje, soţul ei, Frank (Tommy Schrider) şi Rice (Paul O'Brien) - chirurgul care-i va restitui parţial vederea - ocupă două scaune la dreapta şi la stânga, în exteriorul grădinii. Trei interpretări cu totul excepţionale dau strălucire şi metafizică unei producţii prin definiţie frustă, cu singura intenţie de-a pune în valoare, într-o perspectivă filozofică, superbul text al acestei drame. Personajele nu comunică scenic, ci monologhează pe rând într-o manieră care deschide un dialog virtual, cu funcţia de-a relaţiona mai mult decât a caracteriza personajele. Tehnica portretului este unghiulară, el se compune din mai multe perspective.


Piesa vorbeşte despre drama ce succede schimbării condiţiei, despre miracol şi funcţiile lui, despre orbire ca stare mentală, despre graniţa dintre percepţia vizuală şi înţelegere. Omul nu e făcut să reziste forţei miracolului care-l copleşeşte sau îl distruge. Orbirea apare ca fenomen psihologic, prin transcenderea organului de care e legată, fiziologicul se adaptează stării psihologice, aşa cum înţelegerea este subsidiară vederii.

Spectacolul este imaginat ca un interviu fictiv, luat celor trei personaje, fiecare relatând câte ceva despre el însuşi sau despre celelalte două. O anume efervescenţă a textului dă cont în detaliu de temperamentul eroilor, reliefat cu atâta elocvenţă de actori, încât îţi dă senzaţia că povestea lor se desfăşoară aievea pe scenă, într-o formulă vizuală la latitudinea şi imaginaţia audienţei. Acest mod de-a înfăţişa drama eroinei este în consens cu percepţia secvenţialo-descriptivă a nevăzătorilor, aşa cum este ea teoretizată de Frank.

Motto-ul acestei piese ar putea fi: "to see is not to comprehend" (a vedea nu este acelaşi lucru cu a înţelege) - idee enunţată de Rice, când face aluzie la abilităţile lui Molly de-a înţelege lumea mai profund ca un văzător. Acest joc de cuvinte pare un oximoron relativ la conotaţia de "a înţelege" a verbului "a vedea", foarte puternică de-altfel în limba engleză. Adesea inhibată de văzătorul de rând, cunoaşterea în afara vizualului - distorsiune pe care Molly o receptează agresiv şi depresiv, atunci când i se redă parţial vederea - devine un concept filozofic vehiculat de piesă. Un exemplu este decepţia eroinei când descoperă o floare din grădina copilăriei, pe care tatăl ei o învăţa s-o recunoască tactil. Molly cunoştea poziţia, culoarea şi numele fiecărei flori din grădină. Pentru ea, "nemophila" reprezenta "Baby blue eyes" (numele ei popular) - o floare gingaşă şi ingenuă ca ochii ei de copil, după cum i-o descria tatăl ei. "Vederea", însă, îi întoarce o plantă insignifiantă şi neprezentabilă ce nu putea fi oferită ca cadou. Componenta vizuală ce se adaugă "engramei" tactile, pare să ucidă inefabilul copilăriei.

În aceeaşi idee, pentru Molly, lumea - când adaugă dimensiunea ei luminoasă - devine înfricoşătoare, agresivă şi fluctuantă. O lume stranie a formelor impure, alterate de lumină instalează treptat un sentiment de alienare vizavi de tot ce cândva i-a fost aproape; un spectru psihedelic, incert, vag nu neapărat pentru că vederea ei este parţială, ci pentru că acea ceaţă stridentă ce conferă un contur vag lucrurilor o depărtează de cunoaşterea ei anterioară, de acea înţelegere "secvenţială" a proprietăţilor nevizuale ale unui lucru.

Interesant cum se confruntă şi complementează mărturiile lui Molly şi cele ale doctorului Rice, ambii actori afişează un fel de nelinişte resemnată. Agresată de fizioterapeuţi, de doctori, de jurnalişti şi mai ales de Frank, Molly încearcă o complementare a tactilului cu vizualul fără prea mare succes. În final refuză tărâmul luminii. Criza psihologică alunecă în fiziologic, doctorul Rice diagnostichează starea ei drept blindsight (vedere oarbă), când informaţia vizuală există, dar nu este conştientizată, ca urmare a unei distorsiuni sau inhibiţii (în cazul ei) ale cortexului vizual. Molly se comportă spaţial ca cineva care vede, dar pretinde că nu vede. Distorsiunea nu este consistentă, percepţia vizuală reapare sporadic, dar Molly nu o poate diferenţia de fantezie, de ficţiune, de fabricaţiile minţii ei.

Montarea induce o permanentă confruntare dintre text şi interpret. Interpretul, în fapt redus la expresia feţei, la intonaţie, la ritmul, cezura şi retorica frazei va alcătui un personaj construit de percepţia noastră, ce ar trebui să fie în consens cu portretul livresc. Balanţa dintre jocul impecabil al actorilor şi monologul - ca instrument estetic univoc - dă măsura succesului incontestabil al acestei producţii. Monologul, în postura sa statuară şi impenetrabilă, este unul interior - rostit cu voce tare. El construieşte cu minuţiozitate fişe psihologice şi, în aceeaşi măsură, auto-portrete.

Toate personajele au tendinţa să se auto-analizeze, prin urmare actorii simulează un gen de transă psihanalitică în care se "terapeutizează" printr-un continuu proces autoscopic. Incursiunea în trecut, în straturile profunde ale amintirilor fragile din copilărie sau celor traumatice, este un procedeu deopotrivă la îndemâna celor trei personaje. Doctorul Rice se raportează la Molly ca la soţia sa care-l părăseşte cu mulţi ani în urmă, sugerează chiar şi o asemănare fizică între cele două, pe care însă o refuză în aceeaşi frază, cumva contrariat de propria sa proiecţie. Dispariţia lui Marie a însemnat recluziunea totală, terminarea carierei strălucite medicale, ruperea legăturii cu orice i-ar putea aminti de ea, patima băuturii. El este diagnosticat - metaforic - de briliantul său prieten şi coleg de breaslă cu blindsight - acelaşi diagnostic pe care-l pune mai târziu lui Molly. Pentru că-şi neglijează soţia, se comportă ca şi cum n-ar realiza cât este ea de frumoasă - ne spune prietenul - ea îl va părăsi pentru acelaşi prieten mult mai "conştient" de frumuseţea ei.


Prin urmare, Rice vede în Molly şansa de-a reveni la viaţa lui anterioară, de-a se reabilita profesional. Molly îşi pierde vederea la 10 luni şi are 41 de ani când Rice se încumetă s-o opereze. Chiar dacă se cunosc 20 de cazuri de reuşită într-o mie de ani, Rice are revelaţia unui miracol care va produce schimbarea, pentru că numai un miracol ar mai putea s-o aducă pe Marie înapoi. Rice fantasmează o minune, la fel cum Molly visează un scurt periplu în lumea văzătorilor, doar ca pe o experienţă iniţiatică, de cunoaştere a ceva ce i-a fost interzis. Ea nu doreşte să-şi schimbe viaţa, şi cumva înţelege că o astfel de încercare îţi schimbă condiţia, că nu te mai poţi întoarce de unde ai plecat. Molly concede la operaţie mai mult pentru a împărtăşi entuziasmul lui Rice şi mai ales al lui Frank. Rice are deopotrivă intuiţia acestui eşec; realizează că a sacrificat-o pe Molly, pentru a experimenta miracolul.

Petrecerea lui Molly din seara premergătoare miracolului, cu prieteni şi vecini, reprezintă despărţirea de lumea nevăzătorilor. Ea realizează că nu va mai fi niciodată atât de aproape cu aceşti oameni, pe care-i va vedea, probabil "cu alţi ochi". Molly ne oferă un dans cathartic prin labirintul casei fără să deranjeze vreun obiect sau vreo persoană, spre stupefacţia participanţilor la petrecere. Mişcându-se cu dezinvoltură şi precizie prin lumea întunericului asupra căreia tronează ca o regină, ea se simte ca Euridice condusă de un zeu al iubirii - un Orfeu care-i spune că nu are voie să privească înapoi. Condiţia ei de oarbă, atât de elegant şi graţios asumată - un dar al ei aparte, ce o face fericită şi iubită - îi va permite oare să vadă lumea care i-a fost refuzată? Sau îi va fi darul luat? Este un dans ritualic de adio, de auto-izgonire din paradisul ei nevăzător. Tensiunea, emoţia şi intensitatea trăirii, în fapt, a amintirii de pe chipul Pamelei Sabaugh, când relatează scena dansului de despărţire, sunt atât de copleşitoare şi jucate cu atâta naturaleţe, interioritate şi discreţie, încât creează o formidabilă senzaţie de vizual - a imaginilor construite în mintea oarbei. Un joc magistral şi o reprezentare ce deschide o cale de acces către vederea interioară a celor care percep lumea pe alte nivele, posibil, mai profunde, după Rice. De altfel, motivul dansului este de mai multe ori prezent de-a lungul piesei. Dansul - conform studiului aprofundat de Frank la bibliotecă - pare cea mai adecvată modalitate de-a petrece timp cu un orb. Dansul marchează începutul vieţii de cuplu, Molly se lasă condusă de ochii jumătăţii ei, o cunoaştere indirectă, exterioară dar autentică şi benefică pentru că e consolidată prin sentimentul iubirii.


O sublimă fericire, ce transpune narativul în acelaşi vizual ce apropie audienţa de reprezentarea sau vederea interioară a oarbei, o afişează Pamela Sabaugh atunci când vorbeşte despre înot - o altă activitate agreabilă despre care Molly mărturiseşte cu certitudine că îi oferă o senzaţie pe care numai nevăzătorii o pot încerca prin exacerbarea celorlalte simţuri. Când înoată, Molly se cufundă într-o lume abisală, fără obstacole, fără direcţie, în care văzul n-ar folosi la nimic, decât că ar putea inhiba acea senzaţie de imersiune în lichidul amniotic al facerii, când vederea ei a existat - o potenţialitate a începutului ce s-ar fi putut derula altfel.

Secvenţele de dans şi de înot vin în pereche, relatate când de Molly, când de Frank, şi exprimă stări contradictorii de beatitudine sau de angoasă ale paradisului pierdut. După ce Molly se afundă tot mai adânc în depresia post operatorie, în contrapunct cu ultimul ei dans cathartic, se aruncă în luna decembrie de pe o stâncă foarte înaltă, în Atlantic. Stupefacţia lui Frank, care narează momentul, este însoţită, în fapt, de aceeaşi efervescenţă şi propensiunea a sa către insolit, pentru tot ce este ieşit din comun. Dublată de sentimentul iubirii, ea va muri odată cu epuizarea iubirii, ca să citez o reflecţie a lui Rice. În căutarea vechilor trăiri, Molly ar vrea să se întoarcă la fosta ei condiţie, să încerce din nou acele sublime senzaţii. Un regressus ad uterum către starea de nevăzător îi pare posibilă prin imersiunea în nemărginirea apei - o întoarcere în forţă, în condiţii limită, cu aceeaşi agresivitate şi aprehensiune pe care o experimentează la tot pasul în lumea vizuală.


Frank demonstrează - aşa cum îl portretizează Rice - un spirit efervescent, super entuziast, exuberant şi autodidact prin excelenţă. Cu toată nemişcarea scenică, Tommy Schrider creează imaginea unui individ într-un perpetuum mobile. Există o anume vibraţie a aerului din jurul lui care prelungeşte vizual această browniană nemişcare. Aşa cum au intuit prietena ei, Rita, şi doctorul Rice, pentru Frank, Molly este un trofeu şi apoi un eşec - alături de caprele iraniene, balenele norvegiene, bursucii ameninţaţi de inundaţie de la marginea lacului Anna şi albinele nigeriene. Când vorbeşte despre Frank, pe faţa lui Rice descoperim un amalgam de sentimente mixte: ironie, nedumerire, agasare sau incontrolabilă respingere, integrând deopotrivă sentimentele lui Frank în raport cu el; se creează senzaţia unui dialog virtual în care cei doi par să comunice în oglindă.

Rice încearcă oarece admiraţie pur psihologică vizavi de dosarul întocmit de Frank: "Cercetat şi Compilat de Frank. C. Sweeney" - un compendiu plin cu fotografiile lui Molly mergând pe bicicletă, înotând, cu testele ei medicale, diplomele de înot şi fizioterapie alături de eseuri proprii, bazate pe studii ştiinţifice şi de filozofie despre relaţia dintre vedere şi cunoaştere. Nu mai puţin decât Frank, el face din Molly obiectul fanteziilor sale, promotorul miracolului ce avea să-l scoată din starea de marasm şi recluziune ce a urmat plecării soţiei. Când filozofează sau teoretizează, Paul O'Brien îşi compune o alură de psiholog, afişând calm şi o anume detaşare deopotrivă în raport cu sine şi cu celelalte personaje.

Către sfârşit, monologul e tot mai scurt, ritmul în care personajele "iau pe rând microfonul" - creşte. Monologul, cu perspectivele lui, se strânge în jurul aceleiaşi idei. Molly pare să fi înţeles mai mult din ce-a văzut decât văzătorii. Acele engrame, create de-a lungul vieţii ei de oarbă, coroborate cu percepţia vizuală au condus la stări contradictorii şi inerent la decepţie. De aceea, Molly nu mai trăieşte în niciuna dintre lumi, nici lumea tactilului nu mai este de interes pentru ea, că a pierdut-o parţial sau nu. Ea intră în acea dimensiune a fantasmei, a iluziei despre care Rice vorbeşte adesea, ca şi cum ar fi starea în care cu toţii alunecăm la un moment dat - candidaţi ai acelui "blindsight" - de care pare să sufere toate personajele. Cu o anume gingăşie, Molly relatează despărţirea de Rice când acesta o vizitează la sanatoriul psihiatric, pentru a-i cere iertare (înainte de a părăsi spitalul şi locul recluziunii lui). Descrierea acestei scene demonstrează că vederea ei este refulată, dar percepţia vizuală există încă. Molly relatează că îl "vede" cum se leagănă la căpătâiul ei preţ de vreo cinci minute, dar pretinde că doarme, din cauza ucigătorului miros de alcool - sau poate nu ar mai vrea să-i vorbească.

Piesa face aluzie la Parabola orbilor din Evanghelia după Luca. Poate un orb călăuzi pe un alt orb? Nu vor cădea toţi în aceeaşi groapă? În fapt, fiecare personaj eşuează în propria lui groapă. Rice cade în patima băuturii şi visul unui iluzoriu miracol, Molly rătăceşte în haosul dintre lumea văzătorilor şi cea a nevăzătorilor; Frank, călăuzit de pasiunea neobişnuitului, cade dintr-o dezamăgire în alta.

Una dintre ideile fundamentale ale acestei piese, reliefată pe tot parcursul ei, este inadaptarea şi disconfortul schimbării: de la caprele iraniene ce, strămutate în alte zone geografice, trăiesc ani de zile într-un perpetuum jetlag, producând lapte şi dormind după fusele orare de baştină, la bursucii mutaţi cu forţa de la marginea lacului Anna, la plecarea soţiei lui Rice cu prietenul lui, la operaţia nedorită a lui Molly.

Între lumi, Molly trăieşte o realitate fantasmatică, primind vizite de la prietenii, vecinii şi părinţii ei, sau scrisori de 27 de pagini din paradisul etiopian, unde Frank îşi exercită noile pasiuni între filozofia lui Aristotel şi albina africană. Copilăria, realitatea imediată, "realitatea externă" - în terminologia lui Frank - par sa fuzioneze atât vizual cât şi auditiv. Molly desluşeşte un suspin la capătul coridorului, aparţinând unei femei a cărei voce o recunoaşte a fi aceeaşi din copilăria ei, când venea să-şi viziteze mama, în acelaşi spital. Femeia va fi murit demult şi surorile o încredinţează că un astfel de pacient nu există pe etaj, dar Molly nu mai este tulburată de astfel de apariţii sau senzaţii. Timpul nu mai are relevanţă pentru ea, iar realitatea în afara timpului e pură ficţiune sau reprezentare. Este aceasta o stare tranzitorie către moarte? Nu ştim. Aflăm de la surori că bolnavul poate trece foarte uşor dincolo în orice moment, sau dăinui între lumi, nedefinit. Descoperim pe faţa actriţei un calm desăvârşit, spectral, în timp ce relatează ultimele mărturii ale experienţelor ei dintr-o lume a cărei materialitate nu mai simţim nevoia s-o disputăm.

Monologul tripartit se mişcă în spirală în jurul a două retorice întrebări-idei, devenite laitmotiv. "She has nothing to loose, has she?" (are Molly ceva de pierdut?) - justifică determinarea lui Frank de-a încerca această operaţie cu infime şanse de reuşită. "Have I anything to gain?" (Oare am ceva de câştigat?) exprimă îndoiala şi reluctanţa lui Molly de-a renunţa la lumea tenebrelor în care trăise până atunci, înconjurată de atâta dragoste. Şi iată cum cea de-a doua rezonează ca un răspuns la prima, anticipând întocmai revelaţia pe care Rice o are înaintea operaţiei: "I suddenly knew that the courageous woman had everything to lose" (Am realizat dintr-odată că acea femeie curajoasă va avea totul de pierdut!)

Toate personajele sunt deopotrivă povestitori şi rezoneri, psihoanalişti pentru propriile traume sau ale celorlalţi. Interpreţii dau, cu eleganţă şi sensibilitate, măsura acestor stranii caractere, le îmbogăţesc prin starea lor de spirit ce magistral şi firesc se îmbracă neostentativ cu textul acestei drame. Ei relatează, analizează şi filozofează într-o structură simplă, ca un mental periplu peripatetic între cele trei scaune ce ocupă spaţiul aproape gol al scenei. Doar grădina lui Molly pluteşte schematic şi statuar, un simbol al unei memorii ultragiate şi deformate în culori stranii - ca a celei din tabloul Persistenţa memoriei a lui Salvador Dali.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Roxana Pavnotescu


Alte articole

 Spectacole de teatru pentru copii şi adulţi în cadrul proiectului Stagiunea Reactor, Comunicat de presă
 Un hedonism iniţiatic - Simple plăceri - episodul 4 Dans-Wanderer, Gina Şerbănescu
 Teatru şi VR la UNATC - Ava Show, Comunicat de presă
 Programul Centrului de teatru Educaţional Replika, noiembrie 2019, Comunicat de presă
 Începe Şcoala de bine, 2019, la Teatrul ACT!, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer