Sam Bicke zice în faţa oglinzii, "I am mad as hell and I'm not gonna take it anymore" (fraza-cheie a lui Howard Beale din Network). Sam, din Summer of Sam şi din I am Sam, fanul Beatles, Rain Man meets Forrest Gump. Sean Penn este Sam. Acelaşi Penn din Irak, satirizat în Team America, un Penn implicat politic, fără simţul umorului (la Oscar, luându-i partea lui Jude Law). Dar Penn e un om onest, care a dat mâna cu regizorul filmului The Assassination of Richard Nixon cu 6 ani înainte ca proiectul să fie realizat. Regizorul este şi scenaristul şi se numeşte Niels Mueller. El spune că dacă ar exista în Hollywood mai mulţi oameni ca Sean Penn altfel ar arăta lumea filmului. Fără acordul lui Sean Penn filmul său nu s-ar fi făcut. De ce? Pentru că e un film incomod, pe care poţi să-l iei cum vrei. Anti-american sau patriotic revizionist. I am mad as hell and I'm not gonna take it anymore. Ostentativ, subtil sau in your face, studiu de caz sau showcase de actorie.
În climatul actual, post 9/11, The Assassination of R.N. e un film pe muchie şi cu conotaţii extreme de actuale, deşi filmul a fost scris în 1999 şi legenda spune că doar în timpul documentării scenariştii au descoperit cazul real care stă la baza lui. Sau în finalul său, pentru că nu este o reconstituire a faptei ci a motivului, a trigger-ului.
Pe 22 februarie 1974, Samuel Joseph Byck a încercat să deturneze un avion DC-9 Delta Air Lines pe aeroportul din Baltimore-Washington în scopul declarat de a-l prăbuşi peste Casa Albă şi a-l asasina pe preşedintele Richard Nixon. Atentatul eşuat, obscur ca motiv şi planificare, a fost reconstituit din scrisorile adresate de Byck muzicianului Leonard Bernstein, trimise înainte de eveniment. În film Bick devine Sam Bicke, flagrant frate cu Travis Bickle, Taxi Driver-ul lui Martin Scorsese şi Paul Schrader. Iar mustăcioara lui Penn, e aceiaşi cu a lui Rupert Pupkin, adică De Niro din The King of Comedy, alt alienat extraordinaire. Ne aflăm în companie extrem de selectă, deşi extrem de deranjantă. We are Sam. Dacă Penn e fan De Niro (cu care a făcut comedie şi escrocherii în We're No Angels) sechelele nu se opresc la Taxi Driver şi King of Comedy, auto-parodiate de marele Bob în The Fan (yo, Bobby), şi merg până la shimonoselile din Awakenings (care seamănă şi cu cele ale lui Dustin Hoffman din Rain Man, sau ale sale proprii din I am Sam - play it again). Iar filmul, care are ca model literar Moartea unui comis voiajor, mai are similitudini cu clasice despre labilitatea ultimei soluţii extreme precum Targets (Peter Bogdanovich, 1968), Falling Down (Joel Schumacher, 1993), L'adversaire (Nicole Garcia, 2002) sau Le couperet (Costa Gavras, 2005).
E un debut extrem de interesant, filmat rece, metalic, cu camera în mână, ilustrând o boală care degenerează până face implozie. SAM, adică S.A.M. Sindromul auto-moron. Care începe în momentul în care îţi pierzi simţul umorului. "It's all about Money", am aflat-o şi noi dar niciodată n-am crezut că e vorba de şosete mov sau anvelope în care îţi lasă ouăle iepuraşul de Paşti.