Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Radio

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

3 R: Recuperare, recondiţionare, relansare. Despre Lume şi Radio la Craiova - Radio


februarie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cu vreo câţiva ani în urmă, un venerabil regizor de teatru (altfel, autor al câtorva spectacole demne de reţinut) îmi ţinea o teorie ciufut-distructivă pe seama îndrăznelii cuiva de a folosi pe scenă numai vocile unor actori. "Aiasta nu se poate!" (re)clama distinsul profesionist, precum Lascăr Catargiu, cu peste un secol în urmă. Atunci, era vorba despre căsătoria principelui moştenitor Ferdinand cu Elena Văcărescu. Acum, piesa ce-i fusese propusă prea distinsului utiliza vocile personajelor ca pe nişte ecouri, prefaţând însă apariţia lor în carne şi oase. Ţi-ai găsit... ştampila era deja pusă: "Nu merge". Ba uite că a mers...

Dacă e permisă o brumă de speculaţie ghiduş-autohtonistă, recuperarea unui text de actualitate din dramaturgia punk-istului american al anilor '80 (recte Eric Bogosian) şi montarea lui pe scena Naţionalului craiovean poate fi privită şi ca un omagiu adus unor foste glorii autohtone ale radioului: Sebastian Domozină şi Andrei Gheorghe.

Radio-ul armeano-americanului are o structură "în stea" - previzibilă, repetitivă - dar care conferă poveştilor din poveste diversitate şi un real dinamism. Dar şi un real folos dramaturgic. În centrul ei, tronează, tună, fulgeră, bombăne bagatelizează sau condamnă El - omul de la microfonul unui talk show de noapte; adică orele acelea în care graniţele dintre real şi imaginar se estompează iar impulsurile dobândesc o stranie lejeritate. Reţinerile şi chiar unele instincte se atrofiază. Orele când, la adăpostul anonimatului şi al întunericului, poporul cel ascultător îşi face curaj să intre în direct ca să-şi spună / verse / clameze ofurile, ţâfnele, obsesiile, spaimele etc, în auzul tuturor. Filtrul sau turnul de control al acestor descărcări emoţionale rămâne El Însuşi, Barry Champlain: şeful, boss-ul emisiunii, stăpânul ideilor, al reacţiilor, chiar teribilismelor, al anatemelor ori jignirilor aruncate aşa... pentru că El poate. Iar postura privilegiată de a fi acolo, în faţa microfonului, un fel de buricul pământului, îi dă nas. Responsabilitate, înţelepciune sau empatie, moderaţie... ceva dubii? Prostii. N-au decât să le încerce fraierii; cei slabi de înger sau chiar de identitate, cum ar veni. Ceea ce ei şi fac: dau buzna în emisiunea Jupânului Barry, făcându-i audienţă şi expunându-se toanelor sale deloc delicate, în care o anumită sinceritate este garnisită cu multă grosolănie şi cinism. Ce-i împinge pe ei în malaxorul de coşmar? Cu certitudine dezorientarea. Cel mai adesea se plâng de problemele lor (dureri, neînţelegeri, idei fixe, spaime, nevroze) având însă întotdeauna grijă să sublinieze că nu sunt limitate la proporţiile eu-lui personal, ci sunt ale întregii lumi (aia rea, care nu-i bagă în seamă). Inventarul acestora înmagazinează o diversitate în care derizoriul s-ar vrea vândut (mă rog, oferit) drept esenţă, fundament al umanităţii. Dialectică în care dramatismul şi luciditatea ajung cel mult (la) solduri. Se îngrămădesc aici, îm bezna nopţii şi grija pentru păstrarea universului; şi dilemele propriei identităţi sexuale; nu pot lipsi grijile generate de rezultatele ultimelor meciuri de baseball. Stau şi aşteaptă, cuminţi, până le vine rândul la microfonul emisiunii şi denunţarea primejdiilor pe care le generează utilizarea energiei nucleare; şi revenirea la normalitate după ce ai fost combatant într-un război necruţător şi inutil; ca să nu mai vorbim despre conspiraţia mondială a forţelor oculte... şi alte asemenea trăsnăi ce se revarsă, şuvoi, de cum îi este deschisă calea pretendentului la ascultare. Oameni mărunţi, unii veleitari, alţii chiar ţăcăniţi, cel mai adesea demni de milă. Unii agasanţi, alţii agresivi sau absurzi, inconştienţi sau supra-conştienţi... toţi se amestecă în malaxorul de la Night Talk. Un fel de "mare-i grădina lui Dumnezeu... şi s-a mai rupt şi gardul".


Ghiveciul ideatic şi emoţional rezultat este cules din însuşi spectacolul lumii reale, cum zicea al nostru Anton (nu Peter!) Pan: "De la lume adunate şi Lumii înapoi date". Doar că lumea asta (şi aşa, de belea) trece prin scăfârlia unui grandoman ca Barry - ăl de le ştie el pe toate, şi încă ceva pe deasupra. Spontan (în cele mai multe cazuri, dar nu întotdeauna, situaţii în care tăierea firului este cea mai la îndemâna scăpare a sa), individul pare a se considera nu un amploiat al patronatului căruia îi serveşte interesele şi-i aduce bani, ci un fel de Dumnezeu pre-christic, aspru şi neîndurător, cu adausul personal plin de calităţi: mojic, apucat. În fond, un om slab şi vulnerabil.

Atunci când o ascultătoare îi ghiceşte slăbiciunile şi încearcă să-l înţeleagă şi să-l căineze, o repede fără ezitare, fără maniere şi fără noimă, tăindu-i macaroana, cu microfon cu tot. Ba nu, o noimă este în reacţia sa: aceea de a se convinge că rămâne invulnerabil... cel mai tare din parcare. Parcarea obscurului radio, desigur. Acolo unde Măria Sa Barry rămâne un amploiat folositor, manipulat şi el, la fel cum se pricepe să-i manipuleze şi dumnealui pe ceilalţi. Matrioşka devine de la ruşi, dar se vinde bine şi în America.


Opţiunea repertorială a mers, la sigur: ceea ce era o noutate acum mai bine de 30 ani, s-a prăvălit cu grăbire şi cu mult succes asupra noastră. Ca orice epidemie, astea prind repede; şi nici nu prea ai scăpare. Publicul se amuză şi regăseşte acolo, în galeria de personaje nevăzute, d(o)ar cuvântătoare, tocana de acasă. Andrei Gheorghe era el cam ţicnit, dar totuşi inteligent şi cultivat. Epigonii care-i supravieţuiesc, încă (mai mult pe la televiziuni gen răposatele OTV sau Naşul) întreţin atmosfera cu aceleaşi nimicuri, cu cinism şi viclenie, păstrând (in)cultura de massă pe noi abisuri de necivilizaţie şi regres.

Aşa că, venind la teatru, oamenii aceştia din ce în ce mai dresaţi au ocazia să (se) cunoască şi recunoască. Fenomenul de identificare cu scena / ecranul / tribuna / partidul duce întotdeauna la dorita supunere. Apoi la dependenţă... urmează chestia aia a conului Leonida cu fandacsia şi ipohondria. Şi, pe urmă, fireşte că şi nimica mişcă, nu?

Regizorul spectacolului, junele Bobi Pricop, a făcut o treabă bună, având grijă să nu o ia razna, cu spectacol cu tot, pe calea unor inovaţii sterile ori a teribilismului. A ştiut să impună ritmul şi să stăpânească actorii, închegând o poveste credibilă prin autenticitatea trăirilor. Cu ajutorul scenografului Nikola Toromanov, a împărţit scena în patru spaţii distincte (studioul, camera tehnicului, bufetul / spaţiul de relaxare, plus fereastra spre fundal, de unde vin sunetele generatoare de stare), izbutind astfel să spargă imobilismul unei acţiuni propriu-zise în care protagonistul stă pe scaun, în faţa microfonului. Cu inspiraţie şi pricepere, i se oferă spectatorului o imagine oarecum inedită pentru el, din interiorul real al cutiei cu poveşti.

Dacă fundalul oarecum psihedelic în care evoluează live făcătorul de zgomote şi de atmosferă (interesantă prestaţia lui Eduard Gabia, la urma urmei dirijorul sonor al universului radiofonic), mai greu de înţeles mi s-a părut soluţia bufetului. O treime de scenă este ocupată de această "parcare" a angajaţilor, unde nu se petrece mare lucru, dar în care apar, la sfârşit, câteva dintre personajele purtătoare de voce. Ca zonă de alimentare sau fumoar este excesiv, mai ales că în el nu se întâmplă nimic esenţial. Ca posibil "spaţiu de purificare" (apud colega Gina Şerbănescu) sau de regenerare a energiilor consumate, ar fi insuficient conturat şi exploatat, mai ales că pe acolo pătrund în studioul central, "sanfason ţaţo", câţiva dintre vizitatorii emisiunii. De ce, oare? Iac-aşa. Dilemele, mai vechi sau mai noi, pot să rămână foarte bine şi la garderobă.


Altfel, marele merit al lui Pricop este că a ştiut să-şi aleagă, să-şi stăpânească şi să-şi conducă actorii într-un parcurs inedit şi dificil, unora revenindu-le, cu mult succes, întruchiparea mai multor personaje. Excelează în respectivele ipostaze Cătălin Miculeasa, Claudiu Mihail şi Dragoş Măceşanu, Iulia Colan, Tamara Popescu şi Ramona Drăgulescu. Tot astfel, cu tipologia la purtător perfect conturată şi cu plăcerea de a da experimentului "fără chip" forţă şi expresivitate, i-am admirat pe Ştefan Cepoi, Geni Macsim, Ramona Drăgulescu, Constantin Cicort, Angel Rababoc. La rândul lor, Romaniţa Ionescu, Cătălin Vieru şi Marian Politic se străduiesc şi reuşesc, în bună măsură, să recupereze partiturile schematice, strict funcţionale cu care i-a înzestrat Bogosian.


Finalul îi aduce lui Barry un nebun pe măsura aşteptărilor. În rolul zăpăcitului Kent - puştiul tipic, teribilist şi zănatic, debusolat şi perturbator al epocii (dar şi produsul modelor, exemplelor... al culturii americane de piaţă), Vlad Udrescu explodează ca o petardă multicoloră - singura capabilă, eventual, să-l pună la un minim respect, să-l demobilizeze pe atotputernicul şef al minţilor-supuse-lui. Orice naş îşi are naşul, cum se zice pe aici, pe la noi. Compoziţie de mare efect, care ridică un final ce părea previzibil, şi răsturnând, chiar făcându-l ţăndări pe preopinentul invadat şi bătut cu propriile lui arme.


Pivotul întregului spectacol rămâne totuşi Bobby Champlain. Lui îi conferă contur şi densitate Sorin Leoveanu, într-o prestaţie atent construită şi convingător asumată. Omul stăpâneşte ştiinţa nuanţelor, ceea ce-l ajută mult la evitarea linearităţii ori a repetiţiilor. E clar că personajul îi vine ca o mănuşă. Iar dacă nu-i venea şi l-a făcut, prin propriile mijloace să pară aşa, performanţa este şi mai remarcabilă. Evoluţia lui mi l-a amintit (poate şi graţie asemănării fizice) pe al dumneavoastră, Radu Banciu. Model, sau persiflare? Aş înclina spre aceasta din urmă.



 Toate articolele despre Radio


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer