Textul lui Bogosian e bun, dar e mulat pe realitatea Americii anilor '80, iar traducerea Silviei e, de asemenea, o bijuterie, atâta doar că nu adaptează nimic, contextul e același. Un post de radio cu o emisiune de hotline în care ascultătorii pot intra pe fir și pot discuta problemele care îi macină pe ei cel mai tare. Radio e, așadar, un spectacol de zapping impropriu, în care totul pică pe umerii moderatorului, în care ni se prezintă frânturi de idei pe un spectru imens de teme, răscolitoare, banale, incomplete, demitizate, serioase, tratate sau nu serios, în fine, un fel de cu de toate, dar pe structura funcțională de radio, așa cum se întâmplă lucrurile și în proximitatea noastră.
Nikola Toromanov semnează scenografia Radio, un spațiu modular din 3 încăperi și un hol, pe o structură similară jocurilor 2D de tip tycoon, în care avem camera sunetiștilor, camera în care are loc emisiunea efectivă și barul Bobby's, un concept pantomimic pseudo-fosse-ian care funcționează prin contrast, dar o să revin la ideea asta ulterior. Ideea e că nu există adâncime scenică, totul e plat și are efectul ăsta vizual impersonal de 3rd person, de parcă publicul ar putea controla ce se întâmplă.
Introduc aici sinopsisul, cu care nu sunt neapărat de acord, dat fiind că regăsesc aceeași juxtapunere de concepte ca și în emisiune, ușor fadă, sau cel puțin prezentată fad, dar nici nu poți să dai prea mult din casă. Cred că lucrurile trebuie nuanțate puțin, dar asta deja e o treabă care ține de cronică. Așadar:
"În America anilor '80, radioul era cea mai importantă platformă pentru libertatea de exprimare. Emisiunile TV aveau niște reguli destul de stricte, dar FM-ul putea deveni terenul de joacă al celor mai îndrăznețe și nepopulare opinii, scena pentru cele 15 minute de faimă, comunitatea tuturor celor care voiau să se facă auziți, spațiul sonor în care nimeni nu se simțea singur.
Dramaturgul american Eric Bogosian alege tocmai o astfel de frecvență pentru piesa sa, un post de radio neconvențional, unde oricine are ceva de spus poate intra în direct cu națiunea. Ca maestru de ceremonii al acestei microlumi, în care fiecare vrea să își spună adevărul, îl pune pe Barry Champlain (Sorin Leoveanu), controversatul realizator al emisiunii "Night Talk". Și spectacolul vocilor unei națiuni confuze poate să înceapă.
Radio vorbește despre nevoia fiecăruia dintre noi de a fi vocea lumii sale. Folosindu-ne de tehnologia pe care o avem la dispoziție, căutăm să le vorbim celorlalți despre noi, despre fricile, angoasele, descoperirile, emoțiile, curiozitățile, așteptările sau neîmplinirile noastre. Sperând că, la capătul mărturisirilor noastre, se va afla cineva care simte la fel."
Dramaturgul american Eric Bogosian alege tocmai o astfel de frecvență pentru piesa sa, un post de radio neconvențional, unde oricine are ceva de spus poate intra în direct cu națiunea. Ca maestru de ceremonii al acestei microlumi, în care fiecare vrea să își spună adevărul, îl pune pe Barry Champlain (Sorin Leoveanu), controversatul realizator al emisiunii "Night Talk". Și spectacolul vocilor unei națiuni confuze poate să înceapă.
Radio vorbește despre nevoia fiecăruia dintre noi de a fi vocea lumii sale. Folosindu-ne de tehnologia pe care o avem la dispoziție, căutăm să le vorbim celorlalți despre noi, despre fricile, angoasele, descoperirile, emoțiile, curiozitățile, așteptările sau neîmplinirile noastre. Sperând că, la capătul mărturisirilor noastre, se va afla cineva care simte la fel."
Sorin Leoveanu, profilul de actor perfect eligibil pentru a face stand-up poetry la Radio Guerilla (s-a și întâmplat treaba asta deja, deci nu sunt departe, undeva la Palilula), e distribuit într-un spectacol mimetic realității radioului (american), ca moderator cu o partitură impresionantă și o responsabilitate de a "căra" în spate două ore de faux-talk-show. Dublat de niște tobe (or not tobe - Hamlet) mânuite de Eduard Gabia live, avem deja rețeta perfectă de atmosferă. Plus paralelipipedul de faux-bar cu origin fosse-iene, cum ziceam, în care se perindă o estetică neaoșă, clișeică, cumva și disimulativă, cumva căutând să umple vizual riscul imanent al plictiselii potențiale.
Chestia cu radioul e tricky, îl ascultăm în mașină, în casă, la prieteni etc. Dar o facem mai mult în ideea de a avea un fundal sonor care să ne însoțească în activitățile zilnice, pe care nu le-am termina cu atâta spor în liniște. Nu știu cum mai funcționează lucrurile de câțiva ani, de când mi se pare că oricum popularitatea radioului a scăzut incredibil de mult, dar cred că o salvare contradictorie a fenomenului e chiar traficul auto, sau, în fine, orice formă de object permanence cu frecvențele amintite. Ideea e că radioul ni se cam întâmplă, dintr-o inerție ciudată, nu îl mai alegem neapărat, așa cum și TV-ul pierde din ce în ce mai mult teren.
Dar e o nostalgie plăcută să vezi într-un spectacol structura de emisiune de late-night a unui radio american, te duce cumva cu gândul în trecut la câteva emisiuni de matinal pe care le prindeai cu ai tăi la micul dejun sau în weekendurile leneșe, te apropie de context prin experiența cvasi-autentică. Ăsta e un lucru pentru care nu e nevoie de adaptare spre a fi funcțional.
Bogosian transfigurează bine un aperçu de teme care se regăsesc în cultura americană, dar oricât de bună ar fi traducerea, publicul-țintă pentru reprezentațiile spectacolului Radio nu are cum să rezoneze decât cu frânturi. Nu e tocmai contextul nostru. Și da, suntem conștienți de rasism, xenofobie, atentate cu bombă, probleme politice etc. dar nu neapărat în optica americanilor despre ele. Avem nișe comune, accepțiuni mult mai largi, ne vom regăsi pur și simplu în ideea de a suna să ne plângem la radio de lucruri care nu prezintă un interes general. Eu cu treaba asta am rămas, cel mai pregnant întipărită acolo în spatele capului, cu ideea că fiecare are impresia că problema lui e cea mai importantă (și singura, de altfel). Deci e o discuție de făcut despre un oarece triaj tematic, dar pot înțelege și forma asta de respect pentru textul original, în care se realizează un produs mimetic, aruncat ca nadă globalizării. Dar tare mi-e că asta funcționează exclusiv dacă are cine să-ți ducă spectacolul, iar Teatrul din Craiova are pe cineva potrivit - Sorin Leoveanu e minunat ca energie pe tot parcursul spectacolului, e de acolo, nu e nimic prefabricat, îl cred. Și e cu atât mai bine că toate "convorbirile telefonice" au loc live, iar interlocutorii sunt cei pe care îi poți identifica în Fosse-barul Bobby's. Pledoarii despre droguri, despre alcoolism și violență domestică, sex, politică, religie, orientare sexuală, bani, scandal - toate par să primească o zguduitură zeflemitoare de tipul: Nimic nu contează cu adevărat. Barry Champlain însuși admite că și el e ipocrit, dă curs curiozităților sale morbide, ascultă pe toată lumea cu tot felul de probleme și asta îl consumă și înnebunește în adevăratul sens al cuvântului. Ursuz, arțăgos, arogant, atoateștiutor, Barry pozează așa pentru rating, e doar o mască, dar există o complexitate în spate pe care formatul emisiunii o atrofiază și o potențează paradoxal în egală măsură.
O intrigă romantică fățișă, foarte bine inserată, între Barry și secretara lui, o dinamică a apelurilor care te poartă prin cumulul tematic foarte bine, poate doar puțin cam lung pentru gustul meu. Înțeleg intenția de a recrea un late night de la zero, respectându-i întocmai întinderea și pot înțelege efectul dorit, tot așa cum pot spune și despre inserția barului că e o suplinire vizuală care ajută în ameliorarea platitudinii (tot cu platitudine, culmea). Dar pentru mine barul nu fucționează decât estetic și da, ar putea constitui cel mult o pârghie să revăd spectacolul cu atenția îndreptată mai mult într-acolo data viitoare. E un spațiu care ține în el chitesența finalului, dar parcă niciunul dintre cele 3 compartimente nu e "utilizat" în sens teatral. Totul e super (nu supra) realist, fiecare eveniment și derularea lui sunt demitizate în același fel în care e și discursul moderatorului emisiunii, e o linie de puls, de calm, ținută parcă și de tobe. Și pe cât de bună e ideea percuției, mi-ar fi plăcut să se ducă mult mai agresiv în momentele de tensiune dictate de Leoveanu.
Există o precizie statică a lucrurilor, plăcută în felul ei, dar care parcă nu și-a găsit dozajul temporal potrivit. Din nou, nu e de neglijat faptul că oamenii ascultă radioul desfășurând și alte activități pe lângă. Iar dacă ar fi să privească radioul (shoutout Guerilla și nu numai), sincer aș prefera să fie mai degrabă o adaptare. Apropierea subiectelor în adaptare zidește peste incontestabila pledoarie tehnică și un vibe de implicare mai mare a spectatorului, dar sigur că asta depinde de intenția avută în vedere, de scopul spectacolului.
Radio, regia Bobi Pricop, e un spectacol curat, aerisit, care respectă și conservă sursa dramaturgică foarte bine, e un spectacol care se pretează la discuția dubitativă a necesității, dar e un subiect destul de sensibil. Avem nevoie de Radio? Probabil că, extrapolând utilitarist lucrurile, nu vom avea nevoie niciodată de niciun spectacol. Dar pentru ce am văzut, sincer, am apreciat claritatea, am apreciat forța pe care o are Leoveanu, capacitatea de a duce pe umeri două ore și ceva de spectacol, pentru că da, e spectacol. Făcut într-o zonă foarte de nișă, foarte neconvențională. O experiență meta-senzorială a generației podcast, în care anii '80 nu mai par chiar atât de departe. În care problemele omenirii, oricare ar fi ele la momentul respectiv, se reduc la sine, oriunde în istorie ne-am întoarce. Nu există decât problema mea și atât. Cea mai importantă. Singura pe care o văd. Iar marja de apreciere demiurgică a problemelor celorlalți e incredibilă. Ce contează cu adevărat?
Riscul în a vorbi despre tot e tocmai acela că vei vorbi, de fapt, despre absolut nimic, dar uite că nu e și cazul textului Radio, care e bine structurat și dozat în conținut, ca idei. Sunt sigur că dacă m-aș fi identificat mai mult cu unele dintre problemele expuse aș fi perceput altfel și timpul. Mi-aș fi dorit mai multe deplasări, mai multă comunicare între spații, între compartimente. Dar asta s-ar fi bătut cu siguranță cap în cap cu firul logic al emisiunii, cu veridicitatea ei. Mi-aș fi dorit ca tobele să nu fie doar atmosferice, doar însoțitoare, ci să existe și un moment jazzy al lor per se. Se preta jazzul pentru localul Bobby's, asta e sigur.
Trebuie să mă reobișnuiesc cu realismul în căutările mele, sau să fac să-mi fie căutările și despre asta. Oricum, spectacolul regizat de Bobi a trezit în mine ceva din feblețea radioului din copilărie, tot felul de imagini subsecvente cu babacii ascultând Radio România Cultural cu rebusuri avansate în mână și mămăliga pusă pe plită, sau cu primul casetofon cumpărat de ai mei din toți banii de nuntă laolaltă, teatrul radiofonic pe care nu aveam, pe atunci, răbdare să îl urmăresc, Norzeatic și feeling de vinil live, oameni pe care îi cunoșteam doar după voce, farsele la telefon ale lui Buzdu, parte din aceeași copilărie impregnată de frecvențe și, nu în ultimul rând, feblețea mea (și locul în care îmi doresc de foarte mult timp să ajung) stand up poetry la Radio Guerilla. Multe, foarte multe amintiri sau întâmplări care mă leagă natural de radio, o grămadă de meciuri de fotbal doar ascultate pe microbuz între localități, cu întreruperi supărătoare. Mă leagă de cel românesc, adevărat, dar nu departe de adevăr nici în contextul acestul late-night-show. O familiaritate a lipsei tehnologiei, un concept rudimentar (clișeic? - funcțional) pe care îl prefer la orice oră oricărei alte forme de materializare scenică a acestui spectacol, o "instituție" (dacă vreți) care se pretează exemplar la un melanj teatral.
(Foto: Cătălin Corneanu și Albert Dobrin)