Sunteţi fascinaţi de chestiile morbide. Hipnotizaţi de propria voastră frică. Abia aşteptaţi atacurile teroriste, inundaţiile, accidentele, epidemiile. Sunteţi cei mai fericiţi când suferă altul. Toarceţi de fericire când altul suferă. Şi-aici apar eu, nu? Apar ca să vă duc de mânuţă prin pădurea asta întunecată a făpturilor voastre unde nu e decât ură, răutate şi slugărnicie. Eu fac un serviciu public, de fapt. Sunteţi cu toţii atât de speriaţi. Sunteţi ca nişte copilaşi ascunşi sub plapumă de frica omului negru, dar nici nu puteţi trăi fără el. Vieţile astea trăite în frică au devenit divertismentul vostru preferat. (Eric Bogosian - fragment din textul spectacolului)
A fost o vreme îndepărtată când, într-un univers relativ restrâns (strada mea din Ploieştiul natal), constatam că acele vecine şi acei vecini care lichidau câte 2-3 pachete de şerveţele la telenovelele la a căror vizionare plângeau de emoţie, stimulaţi de poveştile de dragoste dintre vreun Juan Whoever şi Doña Nuştiucare erau exact aceleaşi / aceiaşi care nu puteau să nu experimenteze o excitaţie puternică atunci când, la Ştirile de la ora 5, de exemplu, aflau că în ultimul cerc al infernului din vreun sat căzut de pe hartă vreun ginere şi-a violat soacra sau o mamă şi-a decapitat pruncul.
Fenomenul se dovedea mai extins decât credeam şi dădea seama de nişte coordonate deloc liniştitoare ale naturii umane. Spectacolul morţii, al fricii, al bolii, asezonat cu inimioare ţâşnind din plasme nu contrastează prea mult cu fascinaţia medievală pe care execuţiile publice le exercitau asupra unor oameni care, probabil, după ce vedeau rostogolindu-se capul despărţit de corp sau, după ce condamnatul atârna în ştreang, se duceau şi culegeau floricele de pe câmpii pentru persoana iubită.
Acest intro are rostul de a creiona un tablou deloc îndepărtat de portretul umanităţii pe care Eric Bogosian îl realizează prin piesa de teatru Talk Radio (care stă la baza spectacolului Radio, regizat de Bobi Pricop la Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova) şi care, după ce câştigă premiul Pulitzer în 1987, este ecranizată de Oliver Stone în 1988, în rolul principal fiind chiar autorul textului.
Lumea conturată de Bogosian este un demers prin care rasismul, antisemitismul, cauzele aşa-zis nobile manifestate în necunoştinţă de cauză, erotismul confuz, afundarea în droguri şi alcool, violenţa şi multe alte entităţi evadate din Cutia Pandorei sunt prezentate într-o cheie distopică, cu tonuri cinice ale anilor '80, în Statele Unite.
Regizorul Bobi Pricop nu forţează nota contemporaneizării, tocmai pentru a permite semnificaţiilor textului să îşi manifeste izul puternic de "azi". De orice "azi" de aproape oriunde. Nimic din ce auzim în acest spectacol nu ne este străin, chiar dacă pentru asta e nevoie să schimbăm pe hartă poziţia oraşului Cleveland, chiar dacă pentru "negru" şi "evreu" ar trebui găsiţi alţi termeni din acelaşi univers de discurs.
Personajul principal este Barry Champlain, realizatorul emisiunii Night Talk, o vedetă radio care nu îşi menajează ascultătorii, care întoarce pe dos orice urme de romantism, militantism sau umanism ale ascultătorilor, provocând astfel, printr-un efect de oglindă deformatoare, conştienţa faptului că cele mai multe valori declarate, cele mai multe principii şi cauze susţinute stau pe un temei care tinde spre zero, pe absenţa completă a unei forme sănătoase de gândire critică, atât în plan individual, cât şi în plan social. Vocile care îl asaltează pe Barry compun materia primă a unui infern social în care mimetismul joacă rolul valorilor, în care frica devine maestru de ceremonii într-un eveniment continuu, în care suferinţa "celuilalt" hrăneşte golul imens provocat de o alienare aflată în curbă ascendentă.
Barry le transmite ascultătorilor săi, spre final, un mesaj care sună mizantrop şi uniformizant, dar induce, subtil, senzaţia că e şi despre el însuşi, că ceea ce adresează celor care îl apelează este constant şi despre el: "Avem la dispoziţie o super tehnologie şi în loc să căutăm noi culmi, ne afundăm tot mai adânc în mocirlă. Despre ce vreţi să vorbim? Despre scoruri şi meciuri? Despre animăluţe? Sex? Sunteţi jalnici. Vă dispreţuiesc pe toţi şi pe fiecare în parte. Nu aveţi nimic. Nimic. Absolut nimic. Nu tu creier. Nu tu putere. Nu tu viitor. Nu tu speranţă. Nu tu Dumnezeu."
Sorin Leoveanu în rolul lui Barry livrează un întreg instrumentar de nuanţe, vocea lui reflectă şi distorsionează, concomitent, lumea şi fragilitatea celor care îl apelează. El este cel care toarnă, de fapt, în forma unui concert, un infern a cărui substanţă constitutivă este reprezentată de voci care, în direct, completându-se sau ciocnindu-se în planul idelor, sunt supuse unei orchestraţii relevante pentru îngrijorător de multe contexte şi perioade istorice.
Studioul din care vorbeşte Barry este un spaţiu de graniţă (scenografic vorbind) între o cabină tehnică şi un bar, este zona din care nu mai transpare nicio speranţă. Mediu distopic, fără deschidere spre vreo lumină, un teren care pare cufundat într-o permanentă înnoptare, în care vocea lui Leoveanu, cu inflexiunile solicitate, de fapt, de către cei care apelează, dar şi de întregul context socio-politic global, induce fără echivoc faptul că, din Cutia Pandorei, Speranţa nu mai are nicio cale de ieşire.
Ritmul spectacolului este "rupt" de intrarea în scenă a lui Vlad Udrescu în rolul lui Kent, tânărul presupus punk şi pseudo-suicidal, care ţinând morţiş să îl cunoască pe Barry, aduce în faţa noastră imaginea a ceea ce ar putea fi speranţa de viitor. Niciuna, adică. Exponent al unei generaţii cu repere confuze, prieten cu diverse substanţe, dar având convingerea că este chiar implicat politic, amplifică distopia şi validează cinismul lui Barry. Vlad Udrescu creează acest rol cu mult umor, dar şi cu nuanţe asumate, ceea ce aduce, în contextul spectacolului, un contrapunct necesar, un echilibru la nivelul atmosferei.
Alături de maratonul prezenţei lui Leoveanu, rolul cheie în spectacol este reprezentat de mediul sonor, creat în direct de Eduard Gabia (din cabina izolată în spatele lui Barry), care pe parcursul întregului spectacol, cu excepţia a două momente de tăcere, asigură o permanenţă a sunetului care se află într-un perpetuu "dans" cu vocile celor care îl apelează pe Barry şi cu Barry însuşi iar, de la un punct încolo, când intervenţia muzicii (în conjuncţie cu light design-ul direcţionat spre funcţia lui Gabia în spectacol) frizează hipnoticul, el creează mediul de manifestare a percepţiei spectatorilor. Dacă vocea lui Leoveanu orchestrează infernul vocilor apelante, muzica lui Gabia configurează terenul de percepţie necesar martorilor acestui act artistic. Eduard Gabia acţionează concomitent în planul manifestării scenice a personajelor (fie ele auzite sau văzute) şi în planul spectatorialităţii. Şi, fără teama de a greşi, pot afirma că prezenţa lui Eduard Gabia în scenă este intervenţia regizorală cea mai importantă a lui Bobi Pricop în acest spectacol.
Spectacolul Radio trebuie văzut, indiferent ce orientări estetice am avea. Este un spectacol necesar, pentru că ne arată că, în pofida oricărei iluzii, ne învârtim în cercul aceloraşi fisuri în propria structură a umanităţii.
Teatrul Naţional "Marin Sorescu" Craiova
Radio
de Eric Bogosian
Traducerea: Silvia Nastasie
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Nikola Toromanov / Asistent scenografie: Gabi Albu
Percuţie live: Eduard Gabia / Sound design: Alexandros Raptis
Cu: Sorin Leoveanu, Cătălin Vieru, Claudiu Mihail, Romaniţa Ionescu, Angel Rababoc, Gabriela Baciu, Marian Politic, Vlad Udrescu, Ştefan Cepoi, Tamara Popescu, Cătălin Miculeasa, Alina Mangra, Dragoş Măceşanu, Geni Macsim, Ramona Drăgulescu, Iulia Colan, Constantin Cicort
Foto: Cătălin Corneanu şi Albert Dobrin.
Sorin Leoveanu este nominalizat pentru Premiile Galei UNITER 2020, ediţia a XXVIII-a, la categoria "Cel mai bun actor în rol principal" pentru rolul Barry Champlain din spectacolul Radio.