Povestea aparent atât de cuminte, de britanică, de mică, are aerul de normalitate al unui serial de televiziune. Seamănă cu Midsomer Murders, pentru că, după ce se ridică un colţ de pe misterul poveştii, cadrul este treptat umplut cu cele mai bizare personaje ce pot să irupă într-un colţişor pitoresc, country style. Sunt vicarul, familia, vecinii suspecţi, animale de companie, culori pastelate şi interioare încărcate, peisaje de un verde irlandez. Plus, desigur, crimele.
În timpul vizionării, se râde sănătos cu gura până la urechi, mai ales că regizorul iese des în întâmpinarea spectatorului şi îi oferă indicii în prim plan (vezi fierul de călcat, prilej ca din întunericul sălii să se audă vocile nerăbdătorilor: "Aoleu, să vezi că baba îl omoară şi pe ăsta!"). Dar, după ce se termină filmul şi se aprinde lumina, acest declic face să se nască brusc întrebări. Mintea rămâne încruntată pe final, căutând răspunsuri, afundându-se în alte niveluri ale filmului. Căci dincolo de partea nostimă, alertă şi, poate, catharsică, stă problema majoră a unei familii înstrăinate. Un vicar preocupat de absolut toţi oamenii din parohie, mai puţin de cei din ograda proprie. Soţia caută tandreţe în braţele fibroase ale instructorului de golf, iar intimitatea cu acesta relevă o delicateţe a vicarului doar prin câteva gesturi. Atkinson, după o serie de gaguri burleşti tip Bean, se opreşte să respire, iar seriozitatea lui într-un moment de mare umanitate e una din bilele albe ale filmului.
Desigur, problemele familiale sunt teme generoase în mai toate filmele. Mai departe, dincolo de aceasta, este cea a diferenţelor culturale dintre englezi şi americani. Yankeul din film este Patrick Swayze, aproape ars de bronzat ce e, cu dinţii lui albi şi mereu prezenta gumă de mestecat, plus spectaculoşii slipi roşii tanga. E un fante de provincie, superficial şi afemeiat, fără scrupule de a trece de la mamă la fiică. Şi, pentru că e un film britanic, americanii ies foarte şifonaţi. Lucrurile nu sunt apăsate, nu e nimic îngroşat, dar cele câteva rapide detalii sunt delicioase, concluzive. Probabil că cea mai subtilă şi neaşteptat de gravă idee a acestui film vesel este violenţa. Cu riscul de a părea puţin exagerat, filmul acesta mititel, fără pretenţii are forţa şi impactul ulterior din A History of Violence. La fel ca acolo, violenţa se propagă în familie, într-o clară cursă cu ştafetă. Şi aici soţia preia de la mamă, fiica de la aceasta. Iar când îi va veni vremea, la fel va face, mai mult ca sigur, şi mezinul familiei, cel ce venise surescitat acasă, bucurându-se şi râzând cu voce tare că un coleg nesuferit de şcoală a murit.
Pentru că are dragoste, probleme de familie, un prezent care îşi răzbună trecutul, umor negru, chiar macabru şi eroi împărţiţi în tabăra UK şi cea USA, filmul aminteşte de Plots with a View, fiind la fel de neaşteptat şi de nostim.
Cu toate că vicarul e plictisitor şi bigot la început (ca primarul din Chocolat) şi îşi rezolvă rapid frustrările cu câteva glume religioase de pe Internet, regizorul nu se avântă într-o dispută religioasă. Şi e foarte bine aşa. Căci, filmându-l cu discreţie din spate, de la distanţă pe vicarul ce descoperă râsul, scuturându-se şi încercând să găsească tonul exact al hohotului, cineastul reuşeşte frumuseţea unui mic moment tip Chaplin. Şi un abur de spirituală împăcare cu viaţa foarte tonic.
Rowan Atkinson, în pat, citind Cântarea Cântărilor, în timp ce soţia e în baie şi se spală, dă scenei o voce plină de dorinţă, shakespeariană de-a dreptul. Filmul, ca şi viaţa eroului, se îmbogăţeşte.
Nu pot să nu scriu despre Kristin Scott Thomas, mult prea zgârcită cu sine când vine vorba de roluri de comedie. Aici e minunată, iar mimica ei foarte, foarte expresivă.
În sfârşit, Maggie Smith, cea care a jucat în atâtea ecranizări după Agatha Christie, trece acum în tabăra celor urmăriţi. Îşi păstrează cumsecădenia nativă şi aerul vag lunatic pe care îl târăşte încă de la Travels with My Aunt. Cu voce blândă şi conduită impecabilă, este delicios de perversă. Numele personajului, Grace, îi imprimă un comportament echivalent. Şi cu cât diferenţa dintre aparenţă şi esenţă e mai mare, cu atât umorul e mai bun şi mai negru.
Keeping Mum, adică a o păstra pe mama, având în străfunduri aceleaşi gene şi obiceiuri.
"Tea?"