Trecerea - Malena

Există o nostalgie tipic italiană și, mai cu seamă, în stilul lui Tornatore. Trimiterile comic-amărui spre trecutul neorealist, reverențele spre operele clasice ale lui De Sica, Fellini, Scola, uneori existente și la frații Taviani sau Begnini, sunt adunate și aici.

Cei care au văzut filmul mai vechi al lui Tornatore, succesul mondial Cinema Paradiso, au așteptări să regăsească și aici emoție și un final puternic. Nu vor fi dezamăgiți. Regizorul dezvoltă o poveste despre pierderea candorii într-o Sicilie geografic idilică, turistică. El alege să păstreze războiul doar ca fundal îndepărtat pentru a lăsa ca savoarea unei infantile povești de dragoste să crească. Astfel fundalul sumbru nu este decât un contrapunct dramatic (însă când își face simțită prezența devine brutal și fioros în câteva secunde, exploziile și panica oamenilor fiind mult mai impresionante decât întregul Pearl Harbor). Ca și în filmul vechi, cu aceleași lungimi, dar și cu câteva splendide momente dramatice sau lirice, Tornatore impresionează.

Momentele de pură poezie se împletesc cu cele de comic burlesc. Și, cu toate că aceste accente bufe sunt mult îngroșate, părând dintr-un alt film, ele încep să se lege în întreg pe măsură ce povestea evoluează. Legătura eroului cu filmul continuă, devenind o obsesie stilistică evidentă. După minunata legătură a puștiului cu un proiecționist în Cinema Paradiso, găselnița de aici este intercalarea unor scene și secvențe de film alb / negru. Comicul intervine atunci când eroii, puștiul și Malena, apar pe post de gladiatori, primi creștini în arenă sau Rochester și Jane Eyre. Iar scena în care puștiul este prins de tată dormind cu chiloții de dantelă neagră ai Malenei pe față este aproape una de circ.

Camera, destul de mobilă, e fluidă, iar mișcările sunt lente, fără salturi bruște, ceea ce imprimă filmului un anume ritm. O cadență asemenea pașilor Malenei care străbate zilnic Piața Mare cu ochii în pământ.

Ajutat de lumina caldă crepusculară, ca și de plasticitatea peisajului ales cu grijă (casele tipice în stup, interioare discret baroce sau pur și simplu o stâncă fabuloasă la malul mării, schelete ca de balene eșuate ale bărcilor în care se ascunde eroul), Tornatore încadrează scena acțiunii într-o ramă din care erupe când și când un detaliu de neuitat. Și, fie un ritual catolic, de nuntă, înmormântare sau exorcizare (moment hilar) sau doar de istorie a artelor plastice (vezi splendida preumblare a locuitorilor pierduți în noapte și care își luminează drumul cu ajutorul unor fiare vechi de călcat umplute cu jar), acestea toate se îmbină într-un tot imagistic armonios.

Camera o urmărește pe frumoasa Malena cu aviditate, substituindu-se privitorilor bărbați. Seara, când ea se tunde la lumina lumânării, sunetul ascuțit al foarfecei provoacă fiori. Hotărârea tăioasă a femeii care știe că nu mai are altă opțiune decât să se vândă își găsește ecoul în oglindă în cea mai dură scenă a filmului. În final, femeile o pedepsesc pe cea care a pactizat fățiș cu naziștii. Bătaia, dar mai ales tunsul are ceva din violența tragică din filmul mut cu Jeanne d'Arc. Scena are o violență cu atât mai mare cu cât nu prea au existat în cinema mărturisiri despre violenta pedepsire a femeilor ajunse amantele naziștilor, în afara celei clasice din filmul lui Alain Resnais Hiroshima, mon amour.

Se pare că Tornatore nu poate ține ritmul pe toată durata filmului, așa cum a demonstrat și în trecut, obosind la mijloc, lăsându-se legănat de clișee. Finalul, previzibil, la un an de la debarcarea aliaților, nu cade peste această dramă ca o ghilotină. Mai degrabă se trage o cortină peste o poveste. O piesă cu aceiași oameni, la aceleași mese, la fel de prezenți și de stimați ca în trecut. Cruda trezire la realitatea neorealistă a adolescentului ce-și urmărește acum idolul cărându-și sacoșele cu mâncare. Vocea din off nu face decât să îndulcească puțin trecerea.