Voci triste - Malena

Dacă anumite acorduri din film vă sună cunoscut, nu e de mirare, căci semnatarul coloanei sonore, Ennio Morricone, imprimase şi filmului lui Sergio Leone Once Upon a Time in America o tuşă nostalgică ce izola amintirile tinereţii într-un abur cald, dar le ţinea departe de prezent. În timp, nu-i aşa, şi amintirile dureroase devin dragi pentru că aparţin unei lumi care nu se mai întoarce.

Cam aceasta e şi ideea acestui film al lui Giuseppe Tornatore, autorul acelui nostalgic şi el Nuovo Cinema Paradiso. Malena este, după cum îl defineşte autorul, filmul a două maturizări. Maturizarea frumoasei femei măritate cu un bărbat mort în război, care e împinsă de mentalităţile concitadinilor să devină prostituată, şi maturizarea eroului narator, băiatul de 13 ani care îşi leagă fanteziile vîrstei de persoana acestei femei intangibile, a cărei umbră devine. Ce e frumos în filmul realizat după povestirea lui Luciano Vincenzoni e că toate tristele peripeţii ale femeii sunt văzute de noi prin ochii acestui puşti care a fost la prea multe filme (Nuovo Cinema Paradiso nu e departe; de altfel, acţiunea filmului e plasată în timpul războiului). Puşti care şi-o imaginează pe Malena în chip de Jane (el fiind Tarzan), de împărăteasă romană (el, gladiatorul), de victimă a atacurilor diligenţelor din Vestul Sălbatic. Prin intermediul copilului, spectatorul devine şi el un hăitaş al Malenei, privind-o printr-o crăpătură în casă, urmărind-o prin oraş, aflînd astfel adevărul despre această femeie pusă la zid de nişte bărbaţi comunitari jegoşi şi de nişte femei comunitare invidioase. Care sunt, de fapt, oameni ca oricare alţii. Maturizarea lui Renato, pecetluită cu vizita la bordel, de mînă cu tatăl său, pare că îi deschide acestuia poarta spre viaţă. În următoarea secvenţă, Malena este bătută de caţele oraşului şi alungată. Greu de înţeles, faptul că Renato nu-i sare în ajutor poate da indicii asupra laşităţii sexului tare în a cărui castă puştiul tocmai intrase. Dar Renato îşi părăseşte pentru o singură dată anonimatul şi o ajută pe femeie să-şi reîntîlnească soţul, care nu murise pe front şi care se întorsese după război acasă. Reunit undeva în afara oraşului, cuplul, de acum sărăcit, se reîntoarce, parcă nu pentru a regăsi viaţa de altădată, ci pentru a înfrunta spurcata gură a lumii.

Foarte frumos filmat, într-o lumină galbenă care îngălbeneşte nostalgic şi marea (ca o fotografie învechită), filmul lui Tornatore se închide calm, după ce a narat bine o poveste în mai mulţi timpi, cu vocea din off a eroului ajuns acum om mare, care pe un ton uşor melodramatic spune că, deşi a iubit mai multe femei şi nu le-a ţinut minte, pe Malena nu a putut să şi-o scoată din cap. Dar filmul nu e melodramatic, poate şi pentru că viaţa eroinei, atît cît e surprinsă, nu e deloc edulcorată. Adevăratul personaj pare însă să fie personajul colectiv, opinia publică gata să se sesizeze şi să apere moravurile. Tot oraşul alcătuieşte acest pestriţ personaj colectiv şi operatorul îi urmăreşte pe oameni prin piaţă, comentînd fiecare eveniment, bîrfind-o pe eroină într-un dialog perpetuu, tot mai acid. Acest personaj colectiv hotărăşte de fapt soarta Malenei, devenind răspunzător pentru căderea ei. Prin Renato, regizorul critică bigotismul, ignoranţa şi răutatea care dintotdeauna sunt acumulate într-o colectivitate, dar tot prin Renato, prin impasibilitatea lui într-un moment crucial, umorile opiniei publice devin un dat. Să nu uităm că evenimentele au loc din timpul războiului şi pînă la terminarea lui, cînd oamenii trec de la adoraţia faţă de Mussolini la recunoştinţa faţă de americanii eliberatori.

Uşor maniheist, filmul are farmecul şi tihna peliculelor europene (chiar dacă printre producători sunt şi americani). Filmul european e faţă de producţiile americane cam cum e pîinea de casă faţă de pîinea feliată.


Malena

Regia: Giuseppe Tornatore
Scenariul: Giuseppe Tornatore după povestirea lui Luciano Vincenzoni
Imaginea Lajos Koltai
Montajul Massimo Quaglia
Muzica Ennio Morricone
Cu: Monica Bellucci, Giuseppe Sulfaro