Noul său film, Lady in the Water / Doamna din apă, nu dezamăgește. De data aceasta, regizorul își pigmentează acțiunea cu mult mai mult umor decât a făcut-o până acum. Iar trecerile acestea brusce de la frică la hohot de râs funcționează excelent. Filmul, intimist, cu cadrele strânse care l-au făcut celebru (chiar și când acțiunea părăsește interiorul camerei și se mută afară, în jurul piscinei) speculează bine spațiul mic, claustrofob, expresionist. Suspansul aproape se materializează, împins de la spate, desigur, și de muzica când prevestitoare, când epică, eroică a colaboratorului la toate filmele, compozitorul de talent James Newton Howard. Unghiurile neobișnuite, prim planurile emoționante (Paul Giamatti impresionant!) sunt accesorii pentru o poveste despre o poveste.
M. Night Shyamalan reușește cu acest film ușor tezist cea mai umană și mai inspirațională metaforă din tot ce a scris și regizat până acum, reluând și ducând mai departe tema credinței din filmul de debut din 1998. Căci nimfa-Narf își zice Story și are nevoie de un scriitor. Ca în Poveste fără sfârșit, legenda prinde viață doar dacă poți să crezi cu toată puterea. Ca acolo, cititorul poate deveni personaj și poate rescrie cursul istoriei. Precum Femeia Mării, când o focă ia formă umană și doar prin simpla ei prezență donează celor din jur cuvinte profetice, vindecări de inimi zdrobite, încurajare, lumină, scop în viață, la fel și nimfa din acest film (cu aspect de elf din LOTR) va reuși să unească pe toți locatarii unui bloc într-o comunitate activă, credincioasă. Și să îi atingă ca E.T. direct în inimă.
Asta este și cea mai plăcută și mai reușită găselniță din film. Chiar dacă ea știe engleza și vecinii intră în convenție imediat, fără dubii și alte întrebări, oameni aparent fără importanță, aproape ratați, ajung să se strângă și să accepte făptura miraculoasă de lângă ei. Și, mai mult, să o ajute să se întoarcă în lumea ei cu bine. Negrul cu integramele care deslușește "planul esențial" din careul din ziar, grupul de looseri filozofi, frații orientali, familia numeroasă a spaniolului, bărbatul retras, criticul de film (căruia îi revin unele din cele mai savuroase replici, dar și mai crude pedepse), micul profet care "citește" în cutiile cu cereale. Toți strânși la duș și fiecare dându-și cu părerea - excelent!
Ca în orice poveste, vine și momentul când eroul se îndoiește de misiunea sa. Un moment frumos și înduioșător este acela în care tocmai cel care și-a pierdut familia și este singur găsește în el puterea să încurajeze și să creadă într-un sens al vieții. Și tot ca acolo, când totul pare în sfârșit că merge ca uns, normal, trebuie să vină un moment de climax, când totul sare în aer și nimic nu merge cum a fost planificat. Poate cel mai puternic punct al filmului este cel al vindecării rănilor făcute de monstrul Strunt. Toți oamenii ajutători în poveste sunt în jurul Doamnei din apă. Sfiosul, retractilul, cel vindecat de bâlbâială, superintendentul blocului, Cleveland o ține în brațe și toți din jur îl ating într-un lanț al dragostei, al credinței, nu neapărat creștin, ci mistic, profund uman. Și el începe nu să se roage ca rănile să dispară, ci să vorbească în acestă clipă de trăire intensă familiei lui ucise, familia "în care îl vedea pe Dumnezeu". Iar scena este extraordinară, chiar dacă unora li se va părea populistă și cu miros misionar.
Dar cu ce rămâi, dincolo de aceste scene demne de Premiile Juriilor Ecumenice? Cu impresia că filmul a primit influențe din Stăpânul inelelor - vezi chipul ei, maimuțele gardian cu aspect de scoarță de copac și vulturul salvator. Cu imaginea picioarelor ei albe și jena lui la atingerile ei. Cu scenele cu asiaticele, mamă și fiică, cu drumul ilar al traducerii poveștii de adormit copiii ce se materializează în viață sub ochii noștri (mai ales scena de la telefon, de umor pur). Cu faptul - mai mult sau mai puțin plăcut - că din fiecare cadru mai aflăm ceva din poveste, iar aceasta este explicată doar prin dialog în statice câmp-contracâmp, făcând legături pentru noi ca în soap-opera. Nu există flashbackuri, explicații nici din lumea ei și nici din trecutul personajelor. Tot ce aflăm este din dialogul purtat între ele în camere. Poate e mai bine așa. Cu scena în care Cleveland o duce afară în brațe, apare Scruntul, ea țipă, el țipă alergând, cu un montaj ca în vremurile bune ale lui Shyamalan.
Interesantă este și problema ridicată a straturilor din jur. Oamenii nu pot să vadă ființele din universurile paralele din jurul lor. Dar o dată creat contactul, există trepte. Narful e vânat de un monstru de iarbă, Strunt (un fel de Cerber pus de pază între alte lumi), care este la rândul lui vânat de trei maimuțe. Un ciclu nebănuit pentru apărarea Bunului, Binelui. Frumos.
Shyamalan ne-a obișnuit cu trecerile lui prin cadru, nostime, cum făcea și Hitchcock în trecut. Deosebit față de celelalte filme, regizorul își păstrează pentru sine de data aceasta o partitură dramatică și de mare întindere. Plus un destin de model numai bun de urmat și copiat.
Bryce Dallas Howard, protagonista, a mai colaborat cu M. Night Shyamalan la The Village. Ea a fost revelația anului trecut, prin rolul din Manderlay, partea a doua a trilogiei lui Lars von Trier.
Cu un foarte frumos generic desenat de final, filmul merită văzut. Nu vă va părea rău de timp. Morala lui puternică rămâne în urma lui ca un parfum bun.