Recunosc că mie mi-a plăcut doar Unbreakable / Indestructibilul, versiunea lui la Întâlniri de gradul 3 adică Signs / Semne şi "văd oameni morţi" (The Sixth Sense) nu m-au mişcat. Iar Satul mi s-a părut un falanster grobian şi comunist, care i-ar fi plăcut şi lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi lui Mao Tse Dung.
Dar iată, infailibilul M. Night Shyamalan a intrat la apă, noul său film a provocat divorţul de casa Disney, totodată şi casa sa la filmele amintite mai sus, care au produs ceva miliarde în bancnote verzi. S-a scris deja o carte deja despre making of-ul acestui film, de un condeier care a pus botul total la geniul lui Night. Ea se intitulează pompos "The Man Who Heard Voices: Or, How M. Night Shyamalan Risked His Career on a Fairy Tale". Adică, s-a dus peste drum la fraţii Warner care i-au dat 75 de milioane de verzişori pentru un film imaginat mai întâi ca o poveste de adormit copiii lui Night.
Administratorul unui complex de locuinte (Paul Gaimatti, din Sideways şi American splendor) o salvează pe Story, atenţie la nume (Bryce Dallas Howard, fata lui Ron Howard), din piscina pe care o curăţă. Ea este o nimfă alias muză (pe limba lui Shyamalan nerf), venită din lumea albastră, aflată în pericol iminent şi cu o misiune clară (aş zice misie), în acest loc.
OK, tonul ironic de până acum nu înseamnă că mie nu mi-a plăcut filmul, desfinţat şi executat de 99 % din criticii de film de pe mapamod. Mulţi dintre ei s-au simţit extrem de lezaţi pentru că unul din personaje, mr. Faber (Bob Balaban, care nu e român, ci evreu din Chicago), este critic de film şi Lady in the Water merită văzut numai pentru a vedea ce i se întâmplă. Mr. Night (ce tot îl nightuim, că îl cheamă Manoj Nelliyattu), şi-a luat şi el partea leului (că e şi în zodie) şi a trecut de la cameo-uri la un rol pivotal, scriitorul mesianic care.. în fine, vă interesează vedeţi filmul. Mai sunt un grup de jointeri, o chinezoaică (Cindy Cheung) şi maică-sa (filmul a fost acuzat şi de rasism şi sexism) şi da, referinţe politice ale vremurilor noi, cu tot cu piesa Times are a Changin', pe genericul final. Se pare că MNS a renunţat să vrea să fie noul Spielberg şi a trecut la sfere mai înalte (Iisus, Bob Dylan, care apare proeminent în film, prin muzică, cîntată de el sau de alţii).
Mie mi s-a părut un film inocent, esoteric, puţin pretenţios, din categoria prea sensibil pentru publicul de multiplex din România. Poate naiv, poate prea pretenţios, dar în mod cert original, unic şi chiar dacă e un missfire e un film mai interesant decât twist & shout-urile de până acum. Distribuţia e interesantă, nu are staruri, e un film cel puţin ciudăţel care va avea parte de doza lui de faimă, cult, pe dvd. Dacă vreţi vreo referinţă, ar fi The Fisher King.
Şi pentru că a ieşit prea mult fum fără foc din cauza unui basm cu nerfi şi Bobi, nu zăbavă, ci Dylani, aceste rânduri care zic de bine au luat titlul piesei Deep Purple. Dacă vă duceţi şi nu vă place, nu mă înjuraţi pe mine ci pe Shyamalan şi pe fraţii Warner, care oricum s-au înjurat singuri şi-l înjură şi acum pe MNS. Şi-am încălecat pe-un nerf şi tot aşa. "Fire in the sky...."