Gazeta Sporturilor / aprilie 2020
Atenţionare. Acest articol conţine mesaje care se adresează tocmai celor care pot fi afectaţi emoţional. Ceilalţi nu sunt excluşi, dar sunt invitaţi politicos să nu tropăie. Acoperă muzica.


Salt înapoi în timp. 50 de ani. Suntem în 1970. Au trecut 25 de ani de la ultimele cartuşe trase în Al Doilea Război Mondial. 25 de ani de la Hiroshima şi Nagasaki. Lumea s-a regenerat, şi-a vindecat rănile, oraşele au fost reconstruite, economia mondială zboară pe val graţie avântului tehnologic, americanii ne arată la televizor că au făcut primii paşi pe Lună. Ruşii sunt tot încruntaţi şi îl trimit pe Nikita Hruşciov să dea cu pantoful în masă la ONU, la New York.

Make love, not war!

Mai important decât orice, ca mesaj al lumii renăscute. A apărut o nouă generaţie: aceea a copiilor născuţi imediat după război. Acum, în preajma anului 1970, tinerii aceştia au vârste cuprinse între 20 şi 25 de ani şi ambiţii de necuprins în vechile matrice sociale. Sunt liberi, sunt creativi, sunt rebeli, deci antisistem, majoritatea poartă părul lung, şi fete şi băieţi, se îmbracă foarte colorat, unii fumează iarbă, alţii consumă lucruri mai grele. În general sunt studenţi sau absolvenţi ai marilor universităţi americane şi europene, iar sloganul "Make love, not war" le defineşte perfect aspiraţiile. Generic li s-a spus hippie, termen mai degrabă depreciativ, apelativ care, la noi cel puţin, a fost şi a rămas sinonim cu sinteza răului produs de capitalismul occidental, care corupe tineretul. Dragi tovarăşi şi pretini, cum ar fi zis Ceauşescu.

Muzica, teritoriu aparte

Aspiraţiile şi aşteptările primei generaţii născute după război erau naturale. Libertate, libertate, libertate. Dragoste fără război, o utopie perfectă pe care cei mai în vârstă, oameni care au trăit ororile conflagraţiei mondiale, trebuia să fi fost primii care să o fi îmbrăţişat. Dimpotrivă, se dovedesc cei dintâi care o resping, prizonieri ai establishmentului. Ai fricii de altceva. Când respinşi brutal, când toleraţi, tinerii anilor '60-'70 nu cedează şi îşi clădesc un univers propriu. Noii ingineri şi arhitecţi interpretează altfel formulele matematice şi percep altfel spaţiile, artiştii plastici se eliberează de canoane. Cineaştii se desprind de formalismul hollywoodian. Mai mult decât alte zone, muzica acestor tineri se afirmă ca teritoriu aparte, unul care se împrospătează şi se schimbă din temelii. Sunt explorate zone noi. Filonul simfonic şi jazzul, ritmurile orientale şi nordice, polifonia şi atonalismul, totul se topeşte în ceva nou şi foarte diferit. Era o formă de protest şi un refugiu. Senzorial, intelectual.

Janis Joplin şi Jimi Hendrix

Woodstock 1969 este momentul în care lumea află că ciudaţii aceia încercau să le comunice ceva fundamental diferit prin muzică. Proiectaţi în legendă prin moartea tragică la doar un an după festivalul de la Woodstock, Jimi Hendrix şi Janis Joplin rămân figuri emblematice ale muzicii acelor timpuri. Chitara lui Hendrix era o pluton de execuţie al sunetelor călduţe, nu instrumentul de zdrăngăneală veselă al lui Elvis. Vocea lui Janis nu putea fi cuprinsă în tiparele pământene. Crea angoasă şi emoţie, bucurie şi depresie. De aceea, vechea teorie că muzica este vehiculul suprem al pacifismului cădea cu zgomot. Muzica poate fi o armă foarte periculoasă atunci când devine instrumentul de comunicare al celor care nu cred în constrângeri. De la rock and roll-ul zglobiu al anilor '50-'60 al lui Elvis şi de la pop-rock-ul cuminte în fond al Beatles-ilor sau al Rolling Stones-ilor se trecea la altceva. Unii alegeau direcţia hard rock-ului punând accent pe forţa sunetului. Pe emoţia nedistilată. Led Zeppelin, Deep Purple, Black Sabbath sunt câteva exemple ilustre. Alţii, cu adevărat temerari, merg şi mai departe, dezvoltând curentul rock progresiv. Cu teme muzicale ample, sofisticate, veritabile simfonii moderne. Acolo, în stratosferă, urmau să se nască marile trupe, marile albume. Toate barierele formalismului fuseseră aruncate în aer. La gunoi cu tabieturile! Emerson Lake and Palmer, Yes, Pink Floyd, Genesis, Jethro Tull, King Crimson, Gentle Giant, Focus, Van der Graaf Generator, Camel, Tangerine Dream, într-o desfăşurare nici completă, nici sentimentală, nici valorică. Cine ar putea îndrăzni asta?

Big Bang-ul

A fost o explozie. Un Big Bang din care s-a născut alt univers. Nu semănau deloc între ei. Vocile erau distincte, sound-ul trupelor era diferit, abordau alte stiluri, chiar şi instrumentele, aceleaşi de fapt, aveau altă tonalitate. Lucru foarte important, publicul acelor ani era pregătit să întâlnească şi să asculte altceva. Studiul făcea parte din cotidian, lectura era un aliment curent. Noua formă de aristocraţie era aceea a spiritului, iar divertismentul, atât de prizat astăzi, era destinat zonelor mai puţin preocupate de carte ale societăţii. Ca să n-o mai dăm după cireş. Nu era o muzică pentru oricine, a rămas şi în zilele noastre la fel. Cu deosebirea că publicul este din ce în ce mai restrâns nu neapărat din cauza schimbului de generaţii, ci pentru că a migrat masiv tocmai spre zona divertismentului fast-food.

Câteva capodopere

Cine are totuşi măcar răbdare şi bunăvoinţă, dar mai ales curiozitate intelectuală, poate descoperi comori veritabile. Chiar capodopere. Creaţii care şi-au păstrat prospeţimea, mesajul, emoţia şi care ne spun că nu întotdeauna şi nu în toate domeniile omenirea merge înainte. Fragile şi Close to the Edge (Yes), Atom Heart Mother şi Meddle (Pink Floyd), The Lamb Lies Down on Broadway şi Selling England by the Pound (Genesis), Tarkus şi Trilogy (Emerson, Lake&Palmer), Thick as a Brick şi Songs from the Wood (Jethro Tull), In the Court of The Crimson King (King Crimson), The Snow Goose (Camel) sunt albume care au inspirat şi hrănit generaţii. Este o hrană la care, teoretic, are oricine acces. Nu îmi permit să îi judec pe cei care au alte gusturi, i-aş ruga totuşi să procedeze identic cu noi, ceilalţi. Adică să se abţină să comenteze ce nu cunosc.

Trăim într-o epocă în care putem asculta orice, pe orice suport, cu investiţii minime. Pentru colecţionari, inclusiv procurarea unui vinil rar nu mai este o aventură. Ceea ce era, practic, imposibil în vremea adolescenţei şi tinereţii unora dintre noi. Profitaţi deci! Ascultaţi sau reascultaţi această muzică. Nu am amintit decât o mică parte din ce au creat aceşti oameni care au ştiut să dea un sens tinereţii lor, tinereţii noastre. Astăzi sunt bătrâni. Unii nu mai sunt, alţii nu înţeleg că vine timpul când trebuie să te opreşti. Dar ce rămâne în urma lor este tinereţe fără bătrâneţe. Ascultaţi, reascultaţi! Şi pentru că au fost trupe care împotriva curentelor şi a prostirii instituţionalizate au dus mai departe povestea, promit o continuare, cu cei din prezent. Sigur, pentru cei care ascultă şi nu tropăie.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus