Salt înapoi în timp. 50 de ani. Suntem în 1970. Au trecut 25 de ani de la ultimele cartușe trase în Al Doilea Război Mondial. 25 de ani de la Hiroshima și Nagasaki. Lumea s-a regenerat, și-a vindecat rănile, orașele au fost reconstruite, economia mondială zboară pe val grație avântului tehnologic, americanii ne arată la televizor că au făcut primii pași pe Lună. Rușii sunt tot încruntați și îl trimit pe Nikita Hrușciov să dea cu pantoful în masă la ONU, la New York.
Make love, not war!
Mai important decât orice, ca mesaj al lumii renăscute. A apărut o nouă generație: aceea a copiilor născuți imediat după război. Acum, în preajma anului 1970, tinerii aceștia au vârste cuprinse între 20 și 25 de ani și ambiții de necuprins în vechile matrice sociale. Sunt liberi, sunt creativi, sunt rebeli, deci antisistem, majoritatea poartă părul lung, și fete și băieți, se îmbracă foarte colorat, unii fumează iarbă, alții consumă lucruri mai grele. În general sunt studenți sau absolvenți ai marilor universități americane și europene, iar sloganul "Make love, not war" le definește perfect aspirațiile. Generic li s-a spus hippie, termen mai degrabă depreciativ, apelativ care, la noi cel puțin, a fost și a rămas sinonim cu sinteza răului produs de capitalismul occidental, care corupe tineretul. Dragi tovarăși și pretini, cum ar fi zis Ceaușescu.
Muzica, teritoriu aparte
Aspirațiile și așteptările primei generații născute după război erau naturale. Libertate, libertate, libertate. Dragoste fără război, o utopie perfectă pe care cei mai în vârstă, oameni care au trăit ororile conflagrației mondiale, trebuia să fi fost primii care să o fi îmbrățișat. Dimpotrivă, se dovedesc cei dintâi care o resping, prizonieri ai establishmentului. Ai fricii de altceva. Când respinși brutal, când tolerați, tinerii anilor '60-'70 nu cedează și își clădesc un univers propriu. Noii ingineri și arhitecți interpretează altfel formulele matematice și percep altfel spațiile, artiștii plastici se eliberează de canoane. Cineaștii se desprind de formalismul hollywoodian. Mai mult decât alte zone, muzica acestor tineri se afirmă ca teritoriu aparte, unul care se împrospătează și se schimbă din temelii. Sunt explorate zone noi. Filonul simfonic și jazzul, ritmurile orientale și nordice, polifonia și atonalismul, totul se topește în ceva nou și foarte diferit. Era o formă de protest și un refugiu. Senzorial, intelectual.
Janis Joplin și Jimi Hendrix
Woodstock 1969 este momentul în care lumea află că ciudații aceia încercau să le comunice ceva fundamental diferit prin muzică. Proiectați în legendă prin moartea tragică la doar un an după festivalul de la Woodstock, Jimi Hendrix și Janis Joplin rămân figuri emblematice ale muzicii acelor timpuri. Chitara lui Hendrix era un pluton de execuție al sunetelor călduțe, nu instrumentul de zdrăngăneală veselă al lui Elvis. Vocea lui Janis nu putea fi cuprinsă în tiparele pământene. Crea angoasă și emoție, bucurie și depresie. De aceea, vechea teorie că muzica este vehiculul suprem al pacifismului cădea cu zgomot. Muzica poate fi o armă foarte periculoasă atunci când devine instrumentul de comunicare al celor care nu cred în constrângeri. De la rock and roll-ul zglobiu al anilor '50-'60 al lui Elvis și de la pop-rock-ul cuminte în fond al Beatles-ilor sau al Rolling Stones-ilor se trecea la altceva. Unii alegeau direcția hard rock-ului punând accent pe forța sunetului. Pe emoția nedistilată. Led Zeppelin, Deep Purple, Black Sabbath sunt câteva exemple ilustre. Alții, cu adevărat temerari, merg și mai departe, dezvoltând curentul rock progresiv. Cu teme muzicale ample, sofisticate, veritabile simfonii moderne. Acolo, în stratosferă, urmau să se nască marile trupe, marile albume. Toate barierele formalismului fuseseră aruncate în aer. La gunoi cu tabieturile! Emerson Lake & Palmer, Yes, Pink Floyd, Genesis, Jethro Tull, King Crimson, Gentle Giant, Focus, Van der Graaf Generator, Camel, Tangerine Dream, într-o desfășurare nici completă, nici sentimentală, nici valorică. Cine ar putea îndrăzni asta?
Big Bang-ul
A fost o explozie. Un Big Bang din care s-a născut alt univers. Nu semănau deloc între ei. Vocile erau distincte, sound-ul trupelor era diferit, abordau alte stiluri, chiar și instrumentele, aceleași de fapt, aveau altă tonalitate. Lucru foarte important, publicul acelor ani era pregătit să întâlnească și să asculte altceva. Studiul făcea parte din cotidian, lectura era un aliment curent. Noua formă de aristocrație era aceea a spiritului, iar divertismentul, atât de prizat astăzi, era destinat zonelor mai puțin preocupate de carte ale societății. Ca să n-o mai dăm după cireș. Nu era o muzică pentru oricine, a rămas și în zilele noastre la fel. Cu deosebirea că publicul este din ce în ce mai restrâns nu neapărat din cauza schimbului de generații, ci pentru că a migrat masiv tocmai spre zona divertismentului fast-food.
Câteva capodopere
Cine are totuși măcar răbdare și bunăvoință, dar mai ales curiozitate intelectuală, poate descoperi comori veritabile. Chiar capodopere. Creații care și-au păstrat prospețimea, mesajul, emoția și care ne spun că nu întotdeauna și nu în toate domeniile omenirea merge înainte. Fragile și Close to the Edge (Yes), Atom Heart Mother și Meddle (Pink Floyd), The Lamb Lies Down on Broadway și Selling England by the Pound (Genesis), Tarkus și Trilogy (Emerson, Lake & Palmer), Thick as a Brick și Songs from the Wood (Jethro Tull), In the Court of The Crimson King (King Crimson), The Snow Goose (Camel) sunt albume care au inspirat și hrănit generații. Este o hrană la care, teoretic, are oricine acces. Nu îmi permit să îi judec pe cei care au alte gusturi, i-aș ruga totuși să procedeze identic cu noi, ceilalți. Adică să se abțină să comenteze ce nu cunosc.
Trăim într-o epocă în care putem asculta orice, pe orice suport, cu investiții minime. Pentru colecționari, inclusiv procurarea unui vinil rar nu mai este o aventură. Ceea ce era, practic, imposibil în vremea adolescenței și tinereții unora dintre noi. Profitați deci! Ascultați sau reascultați această muzică. Nu am amintit decât o mică parte din ce au creat acești oameni care au știut să dea un sens tinereții lor, tinereții noastre. Astăzi sunt bătrâni. Unii nu mai sunt, alții nu înțeleg că vine timpul când trebuie să te oprești. Dar ce rămâne în urma lor este tinerețe fără bătrânețe. Ascultați, reascultați! Și pentru că au fost trupe care împotriva curentelor și a prostirii instituționalizate au dus mai departe povestea, promit o continuare, cu cei din prezent. Sigur, pentru cei care ascultă și nu tropăie.