Gazeta Sporturilor / octombrie 2021
O foarte scurtă istorie a rock-ului contemporan
The Last Domino? trebuia să fie cadoul din urmă al unei trupe legendare. Nu este decât o reprezentație tristă, compromițătoare.

Săli pline. Acustică excelentă, sonorizare impecabilă. Joc de lumini racordat la ultima tehnologie. Emoție. Nostalgie. Public avid de muzică bună, de muzica lor. A Lor! Genesis în concert, The Last Domino? Tour 2021.

Bla, bla, bla!

Semnul întrebării din titlul The Last Domino îi aparține lui Tony Banks, patronul claviaturilor și membru fondator al trupei. Tony speră / sugerează că reunirea după o întrerupere de 13 ani nu este ultima strigare. Un semn de întrebare cât o rază de speranță pentru cei care îi iubesc de 50 de ani, dar și pentru cei care i-au descoperit mai târziu, copiii tinerilor din anii '70. O întâlnire cu trecutul fermecat, prilej de răsfăț muzical. Bla, bla, bla. Deșteptarea!

We can't dance!

Realitatea intră brutal în spectacol, pe o melodie care ar trebui să se numească nu We Can Dance, ci We can't dance. Sau mai degrabă We can't sing. Nu mai putem dansa, nu mai putem cânta! Dar suntem aici să întreținem iluzia. Ne-am reunit pentru că ne era dor de voi, bla, ne era dor și de noi tineri, bla, bla și, sincer, ca să mai câștigăm niște bani. Avem familii, viața-i scumpă. Apropo, ca să vă faceți o idee. Un bilet în fundul sălii costă un pic peste 100 de pounds, unul în față, lângă scenă, aproape 1.000!

Un om suferind

Iar pe scenă, așezat pe un scaun, este un bătrânel pe care l-a lăsat vocea și care nu doar că nu mai poate ataca notele înalte, dar nu mai este în stare nici să articuleze bine cuvintele. Este un om suferind, aproape un muribund, iar tabloul provoacă suferință. Este Phil Collins versiune 2021. Phil Collins și el membru fondator, baterist și a doua voce a acelui Genesis dominat, guvernat și iluminat odinioară de geniul lui Peter Gabriel. Phil Collins care a preluat integral partitura vocală a trupei după plecarea lui Peter Gabriel, om al cărui timbru a substituit decent despărțirea de histrionicul demiurg. Care demiurg a abandonat o tulburătoare operă avangardistă pentru a se angrena într-o experiență comercială, împachetată însă pretențios sub denumiri ca fusion, art-rock, post-rock, etno-pop-rock. Dar asta este altă poveste.


Nu poți asista nepăsător

Povestea noastră se consumă acum în Anglia, apoi în Statele Unite și în Canada. Birmingham, Manchester, Leeds, Liverpool, Newcastle, Londra, Chicago, Washington, Detroit, New York, Boston, Toronto, Montreal. Un tur de forță care seamănă cu o procesiune cernită. Un exercițiu depresiv, un mod nefericit de a arăta cum se îmbătrânește urât. De parcă s-ar putea îmbătrâni frumos! Frumos, nu, dar cu demnitate, da. Fiindcă este dureros să îi vezi așa. Dacă prin ei și prin ceilalți mari ai participat la miracol, la re-scrierea muzicii, la desființarea granițelor sunetelor, dacă prin Selling England by the Pound, Nursery Crime, Foxtrot, Trespass sau ca-po-do-pe-ra The Lamb Lies Down on Broadway ai fost martor la descoperirea de teritorii necălcate nu poți asista nepăsător la așa ceva!

Acel public, acest public

Ba poți, mă contrazice publicul din sălile acelea pline. Tu ești intolerantul, talibanul! Piei mujahedin al unei ordini apuse! Posibil să idealizez, dar cred că lumea de ieri ar fi reacționat altfel. Nu știu dacă violent, dar sigur ar fi fluierat și ar fi refuzat această farsă. Atunci era o formă de participare, respingerea falsului făcea parte din cultura epocii. Și nu doar în muzică. Publicul de azi este oglinda timpurilor. Cuminte, permisiv, atent să nu supere, ușor de mulțumit cu mărgele din sticlă. În loc de artă, cel mult artizanat. Și un pic de kitsch. Lumea de azi aplaudă, se bucură. Publicul de acum, din toate generațiile, dar în cazul concertelor Genesis recrutat majoritar din niște vârstnici nostalgici, acceptă vesel surogatul.

Turn It On Again? Nu!

Nu contează dacă în boxele ultra și super dolby se aud Turn It On Again, Mama, Firth of Fifth ori sacrosanctul Carpet Crawlers. Oricum era post Peter Gabriel a fost un progresiv plonjon în comercial. De la prog-rock la programatic comercial. Contemporaneitatea aspiră avidă orchestrația prefabricată, în timp ce din scaunul de pe scenă se aude urma de voce a celui care odinioară era Phil Collins. Ce tristețe!

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus