Gazeta Sporturilor / octombrie 2021
Articole diverse
The Last Domino? trebuia să fie cadoul din urmă al unei trupe legendare. Nu este decât o reprezentaţie tristă, compromiţătoare.

Săli pline. Acustică excelentă, sonorizare impecabilă. Joc de lumini racordat la ultima tehnologie. Emoţie. Nostalgie. Public avid de muzică bună, de muzica lor. A Lor! Genesis în concert, The Last Domino? Tour 2021.

Bla, bla, bla!

Semnul întrebării din titlul The Last Domino îi aparţine lui Tony Banks, patronul claviaturilor şi membru fondator al trupei. Tony speră / sugerează că reunirea după o întrerupere de 13 ani nu este ultima strigare. Un semn de întrebare cât o rază de speranţă pentru cei care îi iubesc de 50 de ani, dar şi pentru cei care i-au descoperit mai târziu, copiii tinerilor din anii '70. O întâlnire cu trecutul fermecat, prilej de răsfăţ muzical. Bla, bla, bla. Deşteptarea!

We can't dance!

Realitatea intră brutal în spectacol, pe o melodie care ar trebui să se numească nu We Can Dance, ci We can't dance. Sau mai degrabă We can't sing. Nu mai putem dansa, nu mai putem cânta! Dar suntem aici să întreţinem iluzia. Ne-am reunit pentru că ne era dor de voi, bla, ne era dor şi de noi tineri, bla, bla şi, sincer, ca să mai câştigăm nişte bani. Avem familii, viaţa-i scumpă. Apropo, ca să vă faceţi o idee. Un bilet în fundul sălii costă un pic peste 100 de pounds, unul în faţă, lângă scenă, aproape 1.000!

Un om suferind

Iar pe scenă, aşezat pe un scaun, este un bătrânel pe care l-a lăsat vocea şi care nu doar că nu mai poate ataca notele înalte, dar nu mai este în stare nici să articuleze bine cuvintele. Este un om suferind, aproape un muribund, iar tabloul provoacă suferinţă. Este Phil Collins versiune 2021. Phil Collins şi el membru fondator, baterist şi a doua voce a acelui Genesis dominat, guvernat şi iluminat odinioară de geniul lui Peter Gabriel. Phil Collins care a preluat integral partitura vocală a trupei după plecarea lui Peter Gabriel, om al cărui timbru a substituit decent despărţirea de histrionicul demiurg. Care demiurg a abandonat o tulburătoare operă avangardistă pentru a se angrena într-o experienţă comercială, împachetată însă pretenţios sub denumiri ca fusion, art-rock, post-rock, etno-pop-rock. Dar asta este altă poveste.


Nu poţi asista nepăsător

Povestea noastră se consumă acum în Anglia, apoi în Statele Unite şi în Canada. Birmingham, Manchester, Leeds, Liverpool, Newcastle, Londra, Chicago, Washington, Detroit, New York, Boston, Toronto, Montreal. Un tur de forţă care seamănă cu o procesiune cernită. Un exerciţiu depresiv, un mod nefericit de a arăta cum se îmbătrâneşte urât. De parcă s-ar putea îmbătrâni frumos! Frumos, nu, dar cu demnitate, da. Fiindcă este dureros să îi vezi aşa. Dacă prin ei şi prin ceilalţi mari ai participat la miracol, la re-scrierea muzicii, la desfiinţarea graniţelor sunetelor, dacă prin Selling England by the Pound, Nursery Crime, Foxtrot, Trespass sau ca-po-do-pe-ra The Lamb Lies Down on Broadway ai fost martor la descoperirea de teritorii necălcate nu poţi asista nepăsător la aşa ceva!

Acel public, acest public

Ba poţi, mă contrazice publicul din sălile acelea pline. Tu eşti intolerantul, talibanul! Piei mujahedin al unei ordini apuse! Posibil să idealizez, dar cred că lumea de ieri ar fi reacţionat altfel. Nu ştiu dacă violent, dar sigur ar fi fluierat şi ar fi refuzat această farsă. Atunci era o formă de participare, respingerea falsului făcea parte din cultura epocii. Şi nu doar în muzică. Publicul de azi este oglinda timpurilor. Cuminte, permisiv, atent să nu supere, uşor de mulţumit cu mărgele din sticlă. În loc de artă, cel mult artizanat. Şi un pic de kitsch. Lumea de azi aplaudă, se bucură. Publicul de acum, din toate generaţiile, dar în cazul concertelor Genesis recrutat majoritar din nişte vârstnici nostalgici, acceptă vesel surogatul.

Turn It On Again? Nu!

Nu contează dacă în boxele ultra şi super dolby se aud Turn It On Again, Mama, Firth of Fifth ori sacrosanctul Carpet Crawlers. Oricum era post Peter Gabriel a fost un progresiv plonjon în comercial. De la prog-rock la programatic comercial. Contemporaneitatea aspiră avidă orchestraţia prefabricată, în timp ce din scaunul de pe scenă se aude urma de voce a celui care odinioară era Phil Collins. Ce tristeţe!

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus