Gazeta Sporturilor / aprilie 2020
Sau o foarte scurtă istorie a rock-ului contemporan, de la compromisurile ruşinoase ale anilor '80-'90 până la renaşterea din anii 2000.



Cam prea mult ancoraţi în trecut şi un pic snobi, ni s-a părut că timpul s-a oprit, el însuşi subjugat de acele sunete. Muzica în jurul căreia ridicaserăm un altar şi căreia continuam să îi aducem ofrande era sublimă, dar părea să respingă orice fel de moştenitori. Marile trupe ale anilor '70-'80 începuseră să sufere de boli cronice, mai degrabă profesionale decât din cauza vârstei. Idolii noştri erau încă oameni tineri, dar orgoliile, erodarea relaţiilor în grup, ambiţiile (planurile) personale, blazarea, rutina şi o oboseală firească, toate acţionau ca o otravă.

Dezertarea

Peter Gabriel a plecat din Genesis după capodopera The Lamb Lies Down on Broadway şi a lăsat în urmă o formaţie alcătuită din muzicieni excepţionali (Tony Banks, Michael Rutherford, Phil Collins, Steve Hackett), dar care în lipsa unui veritabil lider spiritual au migrat treptat, dar implacabil, spre zona comercialului. Bineînţeles, Genesis nu şi-a câştigat popularitatea şi notorietatea mondială cu Foxtrot sau Nursery Crime, ci cu producţii discutabile ca Duke sau Abacab. Ironie teribilă, Peter Gabriel însuşi, geniul inovator, histrionicul, scandalosul şi cameleonicul, s-a transformat în timp-record într-un cântăreţ pop-rock.

Totul pentru bănuţi!

O, da, cu priză la masele largi, populare! Doar că metamorfoza celui care provoca publicul de la Londra şi de la Paris într-o fantoşă care, chipurile, explorează şi alte genuri muzicale îi şochează şi acum pe aceia dintre noi care cred în basme cu Feţi-Frumoşi insensibili la compromisuri cu balaurii disco-pop-ului. Sub pretextul că experimentează, Peter Gabriel a demonstrat şi el cât de scurt poate fi drumul de la sublim la ridicol. Să ne iluzionăm totuşi că la mijloc nu a fost un blackout, ci doar dorinţa de a câştiga mai uşor nişte bani. Bănuţi, cum se spune acum.

Waters, creator şi distrugător

Pink Floyd, legendarul, miticul Floyd a fost alt exemplu celebru de implozie a unui mit. Roger Waters, unul dintre fondatori şi omul care cu timpul preluase puterea ideologică (şi nu numai) - imediat după Animals, prin orientarea către un mesaj militant, în dauna psihedelicului -, a părăsit trupa după Final Cut, prin '83. Nu înainte de a-l fi concediat pe organistul Rick Wright, pe care îl considera un muzician mediocru, incapabil de progres. The Wall ('79) fusese un triumf (nu neapărat prin bogăţia temelor muzicale, cât prin straturile mesajului), dar anunţa marea schismă. Waters, care era autorul integral al versurilor încă de la Dark Side of the Moon, compunea acum şi muzica într-o proporţie zdrobitoare.

Iluzia că Pink Floyd mai trăia

Trupa nu şi-a mai revenit niciodată cu adevărat după cataclismul despărţirii de Roger Waters, chiar dacă încercările lui David Gilmour, coliderul muzical al band-ului şi în epoca Waters, nu au fost eşecuri. Albumele A Momentary Lapse of Reason ('87) şi Division Bell ('94), şapte ani distanţă între materiale!!, plus cele câteva concerte care le-au însoţit, cu montări fastuoase (vezi Delicate Sound of Thunder ori Earls Court, au dat cumva iluzia că Pink Floyd este un organism viu. Fals, fuseseră doar spasme înaintea finalului. La fel de fals ca zvonul, derivat în legendă, potrivit căruia Syd Barrett şi-a trăit viaţa într-un ospiciu după ce a plecat (a fost împins să plece?) din trupă. Dar asta este o poveste în poveste şi merită un articol separat. Pentru pasionaţii de perpetua legendă Pink Floyd aş recomanda excepţionala carte Pink Floyd în roşu a italianului Michele Mari, un superb amestec de ficţiune şi naraţiune jurnalistică.

Migrarea gustului publicului şi compromisurile

Led Zeppelin şi-a încheiat existenţa brusc în momentul dispariţiei bateristului John Bonham, victimă a abuzului de alcool. Era doar o formă de respect extrem pentru fostul coleg de aventuri de tot felul sau prilejul ieşirii spectaculoase din scenă într-un moment în care cam secase inspiraţia? Nu vom afla niciodată. Emerson Lake&Palmer s-a rupt în bucăţi fiindcă toţi cei trei membri aveau ambiţii muzicale personale sau au fost aspiraţi de alte proiecte. S-au reunit apoi în mai multe rânduri, dar cu rezultate modeste. Şi tot aşa, exemplele pot continua. Dezagregarea marilor formaţii a mers mână în mână cu migrarea gustului publicului către zona muzicii comerciale. Pop, disco, reggae, punk, tehno. Cei care au supravieţuit au făcut-o cu sacrificii şi cu mari compromisuri. Cazurile Yes şi Rush mi se par grăitoare despre cum poţi coborî din stratosferă în mină.

Pantaloni bufanţi şi ritmuri disco

Dacă asculţi şi vezi imagini cu ei în anii (de tristă amintire) '80-'90, ori ţi se strânge inima (cei mai simţitori), ori te încearcă o senzaţie de stânjeneală. Inclusiv moda vestimentară a vremii era caraghioasă, nu doar muzica pe care o interpretau. Da, dar au supravieţuit, îi apără mulţi. Corect. Pentru că după producţii ritmate şi în ton cu timpul, ca 90125 şi Big Generator (Yes) sau Hold Your Fire (Rush), la sfârşitul anilor '90 oamenii s-au dezbrăcat de pantalonii aceia bufanţi şi de compromisurile făcute în numele continuităţii. Şi au revenit la ce ştiau. Talk, Open Your Eyes şi Magnification mi se par unele dintre albumele prin care Yes a reuşit, pur şi simplu, să renască în epoca modernă.

Paradoxul Marillion

Paradoxal, Marillion rămâne trupa cea mai curajoasă a acelor ani, tocmai pentru că îndrăznise să abordeze exact tipul de muzică la care, oportunişti, renunţaseră monştrii sacri. Paradoxal, fiindcă Marillion s-a născut în acei ani (mai exact în 1979), ai marilor compromisuri. Graţie lui Fish, apoi lui Steve Hogarth, Marillion a arătat în două variante distincte că rabatul de la calitate este doar o opţiune, nu o cale. Iar lucrări precum Script for a Jester's Tear, Misplaced Childhood (epoca Fish), Brave, Marbles (epoca Hogarth) sunt documente de muzică serioasă, de neo-progressive rock cum i-ar încadra specialiştii.

Înapoi în prezent!

Şi ajungem în anii 2000. Un pic obosiţi, mai bătrâni, mai descurajaţi unii dintre noi. Cei care au reuşit totuşi să se debaraseze de ideea preconcepută că "muzica asta e gata, şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul!" vor fi avut surpriza şi bucuria să descopere că mai este viaţă pe Pământul stăpânit odinioară de Peter Gabriel, Jan Anderson, David Gilmour, Jimmy Page, Rick Wakeman. Dinozaurii au urmaşi! Dream Theater, Transatlantic, Flower Kings, Spock's Beard, Opeth, Soen sau Their Dogs Were Astronauts sunt doar câteva nume de continuatori de ţinută ai curentului progressive rock, cu nuanţele noi numite progressive metal ori symphonic rock.

Personalităţile zilelor noastre sunt de regulă muzicieni cu şcoală, cu respect pentru trecut şi încredere în viitor. John Petrucci, Mike Portnoy, Neal Morse, Arjen Lucassen sau Roine Stolt sunt doar câţiva dintre ei. Mai tineri, englezii de la Anathema, după ce au trecut prin purgatoriul numit death/doom, s-au alăturat şi ei grupului de tipi încăpăţânaţi care consideră că acest gen de muzică are nu doar un prezent, ci şi un viitor solid. O muzică în care se topesc şi acum elemente clasice, jazz, folk, tonalităţi celtice ori indiene, ba chiar influenţe rap. Nu o dată ne aflăm în faţa unor montări impresionante, de opere rock cu zeci de artişti pe scenă, iar aici experimentul Ayreon (care strânge crema acestei muzici o dată pe an în câteva concerte, totul pro bono) mi se pare cel mai fericit.

Dincolo de zgură

Cu precădere olandezii şi scandinavii au dezvoltat curentul symphonic gothic cu ramificaţiile symphonic metal ori gothic metal prin exponenţi de vază ca Epica, Within Temptation, Nightwish, Amorphis, Soen. Italienii contribuie cu Lacuna Coil, o trupă demnă de tot respectul. Vocile unor soliste de talia Tarjei Turunen (ex Nightwish), Simone Simons (Epica), Sharon den Adel (Within Temptation), Cristina Scabbia (Lacuna Coil) sau Anneke van Giersbergen refac puntea cu inegalabila Annie Haslam de la Renaissance. Sigur, este şi destulă zgură pe piaţă, dar sunt şi multe lucruri care aşteaptă să fie descoperite. Fără prejudecăţi (cum am procedat la un moment dat mulţi dintre noi, bătrânii talibani), cu bucuria de a-i sprijini pe nişte oameni care nu au ales calea uşoară, a comercialului, a confortului financiar.

Evoluţia şi involuţia lui Steven Wilson

Pe care a ales-o, mai nou, şi omul pe care, până mai an, îl consideram personalitatea cea mai importantă a rock-ului cult al timpurilor noastre. Doamnelor şi domnilor, vi-l prezint pe marele Steven Wilson! Uriaşul, inegalabilul Steven Wilson. Creatorul şi fondatorul Porcupine Tree, o excepţională trupă de rock progresiv. Născută, năşită, crescută şi transportată în celebritate de domnul Steven Wilson, compozitor, aranjor, poet, chitarist, solist vocal, maestru al mixajelor şi orice mai vrea el. Autor total, demiurg al muzicii. Doar că pe Steven Wilson, genialul, veşnic nemulţumitul şi workaholic-ul Steven Wilson l-a atins petergabrielia, boala lui Peter Gabriel adică.

Primul simptom al bolii a fost mai întâi îngheţarea apoi uciderea Porcupine Tree, pe motiv că alde Gavin Garisson (recrutat în timp-record de King Crimson!), Collin Edwin sau Richard Barbieri, foştii colegi de trupă, aveau prostul gust să nu vrea altceva decât rock progresiv. După un pasaj prin jazz rock, perioadă în care a fost înconjurat de muzicieni prestigioşi, Steven Wilson a trecut cu arme şi bagaje în zona muzicii disco-pop, sub acelaşi pretext subţire, invocat odinioară de Peter Gabriel, că experimentează. Păcat, păcat de rock-ul vărsat! Nu este lobotomizare, ci tot compromis. În schimb, dacă vreţi muzică de calitate, din perioada în care Steven Wilson nu fusese substituit de un individ dubios, ascultaţi cu toată încrederea The Sky Moves Sideways, Lightbulb Sun, Deadwing, In Absentia. Îndrăznesc să spun că merită efortul, iar platformele online de procurare a muzicii sunt la îndemâna oricui. A oricui vrea să iasă din rutină şi divertisment facil.

Şi sigur că tot ce aţi citit aici este o părere personală. O istorie cu totul subiectivă, asumată după foarte mulţi ani de audiţii şi mai ales de concerte la care am avut satisfacţia să întâlnesc oameni cu care împărtăşeam aceleaşi bucurii şi dezamăgiri. Mai ales cu gândul la ei am scris aceste (multe) rânduri.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus