În ton cu scriitura, Afrim îşi construieşte întreg universul imaginar într-un mediu ermetic, încăperea unei foste patroane jucată de Lucreţia Mandric, mediu care devine o lume protectoare pentru personajele sale, unicul loc în care aceştia îşi pot defula frustrări îndelung acumulate. Radu Afrim le oferă protagoniştilor săi un spaţiu unde aceştia se pot refugia, unde se pot reîntâlni cu sinele şi unde pot admite, într-adevăr, cine sunt şi ce îşi doresc. Într-o primă fază, aceştia ajung să se cunoască, să interacţioneze şi, la fel ca spectatorii, să cunoască regulile jocului. În ciuda acestui fapt, cum putem vedea mai apoi, ceea ce îşi arată unul altuia sunt doar nişte carcase prin care îşi protejează vulnerabilităţile. Abia în cea de-a doua parte a spectacolului, în singurătate, rând pe rând, unii o dată, alţii de mai multe ori, ajung să se dezvăluie lor şi publicului, iar aici regizorul se foloseşte de toate instrumentele pe care le are la îndemână pentru a cuprinde şi a amplifica personalitatea fiecăruia dintre protagoniştii săi. Astfel că îmbină muzica live - produsă de Paul-Ovidiu Cosovanu (care pe lângă această acompaniere, are şi un rol solid în spectacol) şi de Răzvan Murariu (membru în mai multe trupe şi inginerul de sunet al teatrului, care reuşeşte să se acomodeze armonios în imaginea de ansamblu) - cu înregistrări audio, peste care cerne apoi luminile concepute de Cristian Niculescu, toate în încadramentul scenografic semnat de Alexandra Constantin, care în ciuda caracterului minimal, este plin de semnificaţie.
Mai mult de-atât, această cameră a lui Afrim poate fi privită şi ca o capsulă a timpului, în care fiecare personaj nu doar că devine sincer cu propriul sine, ci îşi înregistrează gândurile pentru generaţiile viitoare, cele care vor trăi peste un veac, care nu îi vor cunoaşte pe niciunul dintre cei de-acum, nu le vor cunoaşte identităţile sau faptele, dar le vor cunoaşte cele mai intime reflexii asupra eului şi asupra lumii care îi conţine. La o scară şi mai profundă, putem privi scena ca pe un axis mundi care adună în jurul ei tot soiul de oameni: de la personajul franţuzit al Cătălinei Bălălău, la personajul simplu şi cu o situaţia familială deosebită al Corinei Grigoraş, de la personajul care se pretinde businessman al lui Mircea Postelnicu, la cuplul aparent fericit, care este fundamentat pe minciuni, format din personajele interpretate de Cristina Mihăilescu şi Florin Hriţcu.
Aspectele pe care mizează în mod special Radu Afrim sunt personajele şi monologurile acestora, care demonstrează multă libertate de exprimare, cu intervenţii minimale din partea regizorului, dublate de limbajul corporal al actorilor prin care se manifestă de fapt întreaga energie a textului. Dintre aceştia sunt de remarcat Ada Lupu (colaboratoare a teatrului pentru acest spectacol), Nora Covali sau Valentin Florea. Acesta de pe urmă emană agilitate şi eleganţă scenică, mai ales într-un moment emblematic în care dansează în rochie. Iar de aici se naşte o altă discuţie, legată de anumite observaţii pe care le face chiar autorul în textul său, constatări legate atât de singurătate personală, cât şi de singurătatea comunitară. Astfel că la un moment dat poliţistul (Valentin Florea) se plânge că toate discotecile din oraş s-au închis din cauza depopulării comunităţilor mai mici, fie ele orăşele sau comune după ce tinerii au plecat, rămânând doar copiii şi bătrânii. Iar această temă a singurătăţii este discutată în mod curent, punându-se în balans singurătatea ca loc de refugiu personal şi singurătatea ca austeritate a mediului în care personajele se regăsesc şi în care nu se pot exprima. Mai mult de-atât, textul fiecărui protagonist se bucură, la rândul lui, de multă libertate: este colocvial, lipsit de pudibonderie, nu se jenează, nu se limitează şi oferă multă naturaleţe discursivă actorilor.
Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine este un spectacol care vorbeşte despre oameni care aleg să nu se confrunte cu furtunile interioare şi despre felul în care le depozitează într-un ungher întunecat al sinelui de unde speră că nu vor mai evada. Este despre modul în care oamenii se înconjoară de alţi oameni doar pentru a uita mai uşor ce aud refulat în sine, chiar dacă acest lucru nu le este propice. Este în acelaşi timp poetic şi brutal, răscolitor şi reconfortant. Este despre nevoia de a ne cunoaşte pe noi şi nevoia de a fi cunoscuţi de ceilalţi. Despre modul în care ne raportăm în relaţiile interumane: cum se găseşte echilibrul între nevoia de solitudine şi nevoia de angrenaj social.
Cu o distribuţie bine aleasă care ştie prin intermediul textului şi a coregrafiei să îşi scoată la iveală calităţile scenice, cu o regie discretă, dar care nu scapă din mână niciun moment întreaga construcţie dramatică şi cu o scenografie care e infuzată de subtilităţi, spectacolul lui Radu Afrim este precum un mecanism sudat care funcţionează la parametri optimi. Un adevărat tur de forţă creatoare din partea acestuia care înglobează armonios toate elementele constituente şi le redă cu vigoare şi prospeţime într-o reprezentaţie de calibru.
Scenariu şi regie: Radu Afrim
Distribuţia: Lucreţia Mandric, Cătălina Bălălău, Nora Covali, Corina Grigoraş, Gina Gulai, Ada Lupu, Cristina Mihăilescu, Paul-Ovidiu Cosovanu, Valentin Florea, Florin Hriţcu, Mircea Postelnicu
Scenografie: Alexandra Constantin
Light design: Cristian Niculescu
Band: Paul-Ovidiu Cosovanu, Răzvan Murariu
Asistente voluntare: Miruna Moaleş, Petruţa Pavăl.