Somersault - de la desen la fotogramă

Drumul de la idee la ecran este, în multe cazuri, sinuos şi dificil. Reprezentativ prin acumularea straturilor descriptive este traseul lui Somersault, un film rar prin delicateţea şi puritatea dramei sale, filmul regizoarei australiene Cate Shortland.

Într-o sesiune de întrebări şi răspunsuri, de după proiecţia filmului, regizoarea vorbeşte despre sursele sale de inspiraţie. Ca într-o schiţă color, desenată pentru ziare în sala de tribunal unde camerele video şi foto nu sunt permise ne putem reprezenta imaginea care a generat ideea acestui film: unul dintre prietenii ei, un bărbat în jur de 40-50 de ani, gay, a fost rău bătut de iubitul său, cu aproape douăzeci de ani mai tânăr. La proces, iubitul a apărut, însă, însoţit de iubita lui de cincisprezece ani, însărcinată. Pe Shortland a interesat-o povestea adolescentei.

Ideea capătă consistenţă, liniile - claritate: imaginea iniţială conduce la o propunere de film de scurt-metraj de 10 minute, dar producătorul Anthony Anderson îi spune regizoarei că poate scoate mai mult din această idee, poate chiar un lung-metraj. Regizoare şi producător cad de acord să nu intre în producţie până nu sunt amândoi mulţumiţi de scenariu.

Ca urmare, Shortland se apucă de scris. Fiecărui personaj îi inventează o extinsă poveste a vieţii: de la minutul 1 până în prezent, zeci de pagini despre cum a crescut, cum a iubit, cum a trăit şi trăieşte. Scenariul a fost dezvoltat în mai multe variante, finanţat din diverse surse.

Etapa finală: şterge tot şi ia-o de la început. Într-un interviu cu Trevor Johnston, pentru revista "Time Out", Cate Shortland spune: "A durat opt ani ca să ajungem aici. Am avut probleme cu penultima variantă a scenariului. Am simţit că nu îl pot duce mai departe, dar producătorul meu, Anthony Anderson, mi-a sugerat să particip la un seminar de dezvoltare de scenarii oferit, prin programul Aurora, de New South Wales Film and Television Office. Eram atât de ocupată regizând un serial de televiziune, încât până şi "Demersul regizoral" pentru înscriere l-a scris tot el." Seminarul, care îi avea ca mentori pe Rob Festinger (In the bedroom), Sue Brooks (Japanese Story) şi Jane Campion (In the Cut, Holy Smoke) a fost de folos. "Am petrecut un week-end intens, în care nici măcar nu am deschis scenariul, ci doar am vorbit despre vieţile noastre", continuă regizoarea, "A fost extraordinar, incitant, emoţionant. Au fost si ceva lacrimi, dar m-a făcut să mă gândesc la modul în care să construiesc povestea în jurul personajelor. Nu am vrut să fie doar un studiu psihologic, în care o fată trece printr-o perioadă dificilă, iar noi încercăm să dăm explicaţii. Trebuia să păstreze ambiguitatea, să îi facă pe spectatori să decidă singuri."

Jane Campion comentează: "Cred că scenariul la Somersault era teribil de intuitiv, despre această fată care îşi testează limitele în prietenie, sex şi iubire, pentru a afla cine este ea cu adevărat.[...]. Eram în mintea acestei adolescente. Era o abordare diferită. Era mult mai intim decât orice altceva similar, proiectat pe fundalul pictural al munţilor din nordul South Wales." Ca urmare a acestui seminar, Cate Shortland aruncă peste bord toate variantele precedente şi păstrează doar povestea adolescentei Heidi, în vârstă de 15 ani - pentru cenzori, 16.

Straturi de culoare: regizoarea, în timpul studiilor sale de Arte Plastice, a lucrat cu copii cu handicap mental la nivel emoţional. Copiii înţeleg lumea din jur prin intermediul obiectelor. Un copil de trei ani descoperă obiectele şi spaţiul înconjurător prin intermediul simţului tactil. Inocenţa păstrată prin această apropriere tactilă de lume, prin joc, se regăseşte în portretul lui Heidi. Când nu se simte bine în mediul în care se află, încearcă să îl ia în stăpânire prin intermediul obiectelor: bilete de autobuz, învelişul de la pachetul de ciocolată, instrucţiuni de spălare a rufelor. Are o acută sensibilitate la frumuseţe, care se manifestă la nivel senzorial, tactil.

Shortland spune: "în acest film avem de-a face doar cu oameni speriaţi, care nu îşi doresc decât să fie iubiţi; am vrut ca spectatorul să le fie aproape."

Explorarea a continuat dincolo de finalizarea scenariului. Castingul nu a fost un proces uşor. Deşi Abbi Cornish a fost prima actriţă intervievată, realizatorii filmului şi-au continuat căutările înainte de a se întoarce la ea, deoarece era... prea perfecta. În viziunea iniţială, personajul era o fată sănătoasă, pistruiată, dintr-o suburbie oarecare. Iar Cornish era de o frumuseţe fără cusur. Shortland s-a temut că va deturna atenţia spectatorului în altă direcţie, dar, datorită talentului actriţei, nimic din situaţia dramatică iniţială nu s-a pierdut. Un critic de film spunea că "nu ştii dacă vrei să o aperi sau să te culci cu ea".

Sam Worthington nu era nici el printre favoriţi, mai ales că acest rol nu avea nici o legătură cu imaginea macho-istă, războinică a carierei sale de până atunci. Alegerea a fost pecetluită când, la o probă cu Abbi, aceasta, la final, a izbucnit în lacrimi şi a spus "I think this might be him." ("Cred că el este.")

Şi pe platou a continuat procesul creativ, prin acordarea unei depline libertăţi actorilor. Directorul de imagine, un experimentat documentarist, a pus lumină în interioare, iluminând întreaga încăpere, folosind sursele deja existente în decor, fără să pună semne pentru actori. Astfel, aceştia puteau să se mişte în întregul spaţiu, intrând şi ieşind din spotul de lumină după cum simţeau nevoia. Filmarea din mână a dat, în continuare, un sentiment de intimitate întregului film.

Johnston continuă conversaţia cu Shortland: "Ceea ce este fascinant în Somersault este extraordinara încredere cu care Shortland traduce acest vârtej de emoţii în elemente vizuale, inspirându-se din filme precum cele ale lui Wong Kar-Wai şi fotografiile personale ale lui Nan Goldin, apoi împingând culoarea la extrem, pentru mai multă expresivitate. Pentru că în film este vorba de intimitate, toate interioarele sunt chihlimbarii, dar exterioarele sunt foarte gri si neutre. [...] Eu, cameramanul şi scenograful am alcătuit un catalog de referinţe cu tot felul de imagini, de la neliniştitoarele fotografii ale oraşelor din mid-west ale lui Todd Hido, la pictorul realist Gerhard Richter."

Finalul a fost filmat de trei ori, în trei spaţii diferite (în cameră, la intrarea în motel, în stradă), cu încărcături emoţionale diferite. Varianta aleasă în cele din urmă a fost cea fără cuvinte, inexistentă în scenariu.

Un proces care a durat opt ani s-a împlinit într-unul dintre cele mai bine construite şi mai sensibile filme produse la Antipozi. Vizionare plăcută!