Prima scenă se situează la joncţiunea dintre cele două piese - o expoziţiune ce prezintă rezoluţia zeilor vizavi de destinele eroilor. Un perete vertical se ridică de la sol ecranând o jumătate de scenă, marcă a unui timp dislocat, a unei pelicule în trei dimensiuni, sau o clarviziune. Un cor antic înghesuit în spaţiul unei ferestre înguste, plasate în partea superioară a zidului - reprezentând cetatea din Colona - anunţă împlinirea sorţii aşa cum a fost ea profetizată de Oracolul din Delfi. Zeii sunt singurii responsabili ai destinului şi doar ei îl pot schimba. Oedip, orb, bâjbâie căutându-şi drumul - simbolic - cu mâinile alunecând pe zidurile cetăţii. Fetele lui, Antigona şi Izmene apar în scenă şi-l susţin.
Timpul e oprit şi derulat înapoi, peretele obscurizant dispare. Piesa Oedip Rege, al cărei deznodământ ce ne-a vorbit despre fatalitatea sorţii l-am urmărit deja, deschide întreaga scenă. Piesa se încheie cu intervenţia corului antic ce vorbeşte despre moartea Iocastei şi exilul lui Oedip, deplângând soarta acestui mare erou. Trecerea la cealaltă piesă, Oedip la Colonus, reluată din punctul în care a fost întreruptă precedenta, se face imperceptibil: Oedip, cu capul învelit într-o pânză însângerată, însoţit de cele două fete are sale, Antigona (Ofelia Popii) şi Izmene (Diana Fufezan).
În aceeaşi măsură, re-arhitecturarea celor două tragedii poate fi interpretată ca un proces de anamnesis prin care Oedip Rege se interpune în desfăşurarea piesei Oedip la Colonus. Întreaga structură e bazată pe un procedeu de fuziune a naraţiei oficiate de corul antic cu mişcarea scenică. Corul antic e condus de un rezoner, o portavoce a cărui declamaţie e amplificată de o coregrafie sinergică de grup, ce exprimă stări de lamentaţie, oroare sau de haos şi spaimă.
Poporul, ce se suprapune prin voce şi coregrafie corului antic, poartă o vestimentaţie fără formă individualizantă (pardesiuri largi şi pălării). El se mişcă într-un cadru minimalist în care cetatea e simbolizată de un zid cu câteva uşi, un bazin destinat băilor rituale, ablaţiunilor (folosit de Oedip pentru admiterea în spaţiul sfânt al eumenidelor) şi o bandă rulantă pe care sosesc mesagerii de la Delfi.
Piesa Oedip Rege porneşte cu introducerea unui nou personaj: spiritul chinuit al lui Laius, înfăşurat în feşe albe, ca o mumie, doarme întins peste scaune, într-o postură chircită a neliniştii şi a suferinţei. Va reapărea în câteva rânduri de-a lungul piesei, posedându-i pe cei doi soţi incestuoşi: regina Iocasta (Ofelia Popii) şi Oedip (Constantin Chiriac), devenit rege după ce i-a eliberat pe tebani de teroarea Sfinxului, dezlegându-i acestuia ghicitoarea. Spiritul - o întruchipare a presentimentelor ce-i bântuie pe cei doi - se îndepărtează pe măsură ce prorocirea oracolelor confirmate de mărturiile lui Tiresias şi ale păstorului lui Laius, se împlinesc.
Spiritul închide scenic triunghiul mamă - tată - copil, revelându-i ireconciliabila mutaţie, instituită împotriva firii - ca un lanţ karmic hotărât de zeii Olimpului: soţie incestuoasă, fiu incestuos şi vinovat de paricid, soţ trădat şi ucis de propriul fiu. Iocasta încearcă să-l alunge pe intrusul ce-o hărţuieşte, purificându-se - spălându-se simbolic pe mâini - într-un soi de abluţiune ce o transportă într-o stare cataleptică. Dar Oedip, hotărât să-l descopere pe ucigaşul lui Laius, pentru a alunga ciuma ce-a năpăstuit Teba (după cum a prorocit oracolul), pare tot mai posedat de neîndurătoarea creatură. Oedip se prăbuşeşte sub greutatea spiritului care i se suie în cârcă. Ca într-un joc de copii - baba oarba - spiritul îi pune mâinile la ochi, ca şi cum l-ar provoca să-şi ghicească propria identitate, sugerându-i, în acelaşi timp, viitoarea orbire pe care şi-o va provoca singur cu acele desprinse din părul Iocastei spânzurate. Jocul "orbirii" este un preambul ironic la vorbele orbului înţelept Tiresias din scena următoare, al căror înţeles este că orb este cel ce refuză să vadă evidenţa şi nu cel ai cărui ochi sunt stinşi.
Ȋn partea a doua, uşile cetăţii sunt demolate şi, ca prin nişte ferestre largi, urmărim spectacolul lumii proiectat pe fundalul scenei, ce se mişcă între Teba şi Colonus. El se desfăşoară platonician sub forma unui banchet - nu pe marginea iubirii, ci a farsei ce reprezintă viaţa rânduită după placul zeilor. Rezonerul secondat de Creon şi acoliţii lui glosează sarcastic despre soarta nenorocită a omului. Disertaţia sa e însoţită de hohote de râs.
În capul mesei se teleportează un personaj, în care-l vom identifica mai târziu pe Tezeu - după masca sub formă de cutie paralelipipedică pe care o ţine pe cap - care îi împuşcă pe rând pe toţi participanţii la banchet. Simpozionul pare să instituie o ordine falsă în lume, cu care Tezeu, erou unificator şi civilizator, cu dubla sa descendenţă, omenească şi divină, nu se arată de-acord. Gestul său este un simbol al revoltei viitoare cu care-l va întâmpina pe Creon sosit cu intenţia de a-i repatria în Teba, cu forţa, pe Oedip şi pe fetele lui. Pentru a anula profeţia de la Delfi - ce spune că conflictul dintre cei doi fii ai lui Oedip, Polynices şi Eteocles se va rezolva în funcţie de pământul pe care acesta va muri -, Creon încearcă să-l ademenească pe Oedip la graniţele Tebei, unde va fi înmormântat în afara ritualului, pe pământ neutru.
În prim plan, Oedip stă întins pe pat, după baia rituală ce-i va asigura admiterea pe tărâmul sfânt al eumenidelor. Descoperim un alt om ce şi-a expiat păcatele prin suferinţă, purificat, purtător al unui alt destin care-i conferă forţe nebănuite. Ciorapul sângeros ce-i acoperea chipul e înlocuit cu o pereche de ochelari negri şi o bască de vilegiaturist. Prin urmare, banchetul se mută la Colonus, unde Creon soseşte cu pompă (se aud alarme de poliţie) şi-şi anunţă la megafon intenţiile. Oedip dansează în intimitate cu Creon un tango trist, al morţii, ca un balans ce simbolic deschide ideea liberului arbitru, punctând o dimensiune nouă a destinului, ce în Oedip Rege era inexorabil. Soarta Tebei nu va mai fi irevocabil decisă de zei, sau poate Oedip prin suferinţa sa şi-a depăşit condiţia umană, şi acum e liber să aleagă între iertarea fiului rătăcitor, Polycenes, ce şi-a alungat tatăl şi uzurpat fratele de la tron, şi pedeapsa necesară restabilirii ordinii în lume.
Oedip numeşte "daruri" blestemele aruncate asupra fiilor săi de-a se bate şi ucide între ei, la fel cum "dar" va fi numit şi locul unde va muri "fără mormânt" oferit poporului atenian în semn de protecţie pentru ospitalitatea regelui lor. Păi, ce reprezintă aceste "daruri" decât destinele oferite de zei oamenilor? Darul se primeşte aşa cum e, viaţa se trăieşte aşa cum ţi-a fost dată.
Referinţa la banchetul lui Platon - ca simpozion al iubirii - se vrea explicitată cu o încărcătură erotică nenecesară, prin prezenţa deconcertantă a unor muze-figurante. Ele se mişcă cu o coregrafie ostentativ senzuală, exhibându-şi goliciunea printr-o vestimentaţie ce, în lumină, devine transparentă.
Măreţia lui Tezeu, statutul său semi-divin sunt sugerate de o scară pe care regele este adus în faţa lui Oedipus - care i se închină şi îi îmbrăţişează picioarele. Faţa lui e mereu acoperită de cutia de carton, ca şi Zeus el nu-şi revelă adevărata faţă oamenilor. Tezeu îşi îndepărtează masca doar în faţa lui Oedipus, investit ca şi el cu forţe divine, dar şi pentru a identifica în el acelaşi actor ce l-a interpretat pe Tiresias şi pe păstorul lui Laius (actriţa Diana Văcaru-Lazăr).
Personajele relaţionate printr-o idee, o funcţie scenică sau o filieră a destinului implacabil sunt jucate de aceiaşi actori. Iocasta şi Antigona sunt interpretate de Ofelia Popii. Antigona este deopotrivă fiica şi sora lui Oedip, aşa cum Iocasta este mama şi soţia lui, ambele manifestă sentimente amestecate şi foarte puternice în raport cu Oedip şi se supun destinului prin acţiunile lor directe, morala lor prevalând ordinii lumeşti. Corul antic şi poporul îndeplinesc aceeaşi funcţie narativă, susţinând cronologic acţiunea, tensiunea psihologică şi atmosfera. Tezeu, Tiresias şi păstorul lui Laius sunt interpretaţi de aceeaşi actriţă pentru că îndeplinesc cu toţii funcţia revelatoare a adevărului, sunt cunoscători ai sorţii şi păstrători ai ordinii în lume.
Există o filieră comună ce uneşte cele trei personaje prin aceeaşi reprezentare fizică, în fapt, în faţa unui orb: mai întâi a unuia ce nu poate să vadă adevărul - cum îl defineşte Tiresias - şi în cele din urmă în faţa unui orb adevărat care nu mai vede lumina. Tiresias este un clarvăzător, iar păstorul deţine taina ce asigură bunul mers al sorţii, salvând copilul de la pieire pentru a putea îndeplini fapta blestemată. Cele trei personaje poartă mască. Tiresias se ascunde sub o pălărie şi un ciorap alb mulat pe faţă, iar păstorul e camuflat într-o blană lăţoasă de oaie. Purcărete face o disociere între om - sclav al durerii şi suferinţei - şi spirit - curator al sorţii. Jignit de Oedipus că este orb şi nu vede adevărul, Tiresias rosteşte sentinţa inexorabilă a sorţii, după care îşi scoate masca şi pălăria şi îşi reia locul printre cetăţenii de rând ai Tebei. Păstorul îşi dezbracă blana de oaie spre a fi - doar ea - ciomăgită, când este torturat pentru a spune adevărul. Eliberat din funcţia sa de gardian al misterelor, păstorul va revela adevăraţii părinţi ai eroului.
Fondul muzical (Vasile Şirli) prezent în a doua piesă este susţinut de un cor de voci sinistre şi tânguitoare, ce ar putea fi ale eriniilor care nu numai că par să-l primească pe Oedip pe tărâmul lor, dar lamentează soarta nenorocită a eroului.
Sfârşitul lui Oedip intră în zona misterului, locul extincţiei lui este încredinţat numai lui Tezeu, ce e cutremurat de apariţia lui ca mort. Pe un fond de albastru intens şi luminos, se mişcă o lume de umbre. Un tărâm al morţii în care Oedip trage după sine o sanie uriaşă încărcată cu spini - o Golgotă - ce simbolizează prin dimensiunea ei cele mai grele şi mai abominabile păcate. Oedip iese din spaţiul scenei, şi banchetul continuă într-o vrie zgomotoasă, întrerupt fiind de acelaşi rezoner ce anunţă moartea regelui şi apocalipsa. Pe acelaşi fundal de un albastru irizat, oraşul Tebei se năruieşte din temelii - imagini recurente de clădiri ce se prăbuşesc în urma unui cataclism.
Intrarea lui Oedip în împărăţia morţilor echivalează cu despărţirea de lumină, o despărţire tactilă pentru că a fi viu e totuna cu a fi pătruns de lumină: "Lumină nevăzută trupul meu te atinge pentru ultima oară".