octombrie 2014
Demult, tare demult, când conducătorul unui ţinut reprezenta întruparea virtuţilor, a înaltelor calităţi morele, pe când înţelepciunea era mai răspândită decât prostia, iar adevărul era mai preţuit decât aparenţa, în vremea funcţionalităţii Oracolului de la Delphi şi a muzicii Sferelor, a fost în Teba un rege. Oidip.
 
Textele din care s-a inspirat spectacolul Oidip, regizat de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, au o putere ce au străpuns 24 de secole (Oedip Rege şi Oedip la Colonos, de Sofocle). Oidip este sortit unui destin îngrozitor. Deşi zeii avertizează, omul nu înţelege întotdeauna. Prihănitul şi nefericitul, în parte nevinovat pentru că este neştiutor, marele rege, emblemă a bunătăţii în faţa poporului său, este o piesă de amuzament în mâna zeilor. Şi, pentru că aşa cum sunt zeii, aşa şi oamenii, va ajunge şi de râsul lumii. Fără să ştie, Oidip şi-a ucis tatăl biologic (pe care nu îl cunoscuse) şi s-a căsătorit cu soţia acestuia, regina Tebei.  Liniştea este perturbată de Olimpieni, al căror blestem asupra Tebei va fi sfârşit după ce criminalul fostului rege va fi pedepsit.
 
Regină, mamă şi soţie, cu o mână mângâind fruntea şi cealaltă, în sus, coapsa, Iocasta rămâne un personaj ambiguu. Ştiinţa sau neştiinţa presate de putere copleşitoare a umbrei conturate a adevărului o conduc la sinucidere. Lumina păcatului originar îl orbeşte pe fiul şi pe soţul Oidip, iar ruşinea îl trimite în exil, pentru a-şi aştepta în linişte moartea (nu va avea parte de aşa ceva până când voia zeilor nu va fi întru totul îndeplinită). Antigona şi Ismene, fiicele şi surorile regelui, vor duce o viaţa marcată de păcatul care le-a dat naştere. Teba se va destrăma.
 
Spectacolul de la Sibiu îmbracă anticul în haine moderne. Silviu Purcărete a creat un spectacol complicat, "îmblânzit" din punct de vedere vizual, dar cu un ritm şi o precizie atent lucrate. Scenografia lui Dragoş Buhagiar este spectaculoasă. Zeii mută, lărgesc sau îngustează spaţiul, Eumenidele răstălmăcesc timpul, iar oamenii deconstruiesc povestea. Pereţii pulsează, obiectele vin şi pleacă sigure. Corul este în mare parte a spectacolului pe scenă, ascultând şi judecând ceea ce se întâmplă. Un principiu păstrat din vechea tradiţie a teatrului antic este acela ca nicio moarte să nu se săvârşească pe scenă, în faţa spectatorilor. Deşi textul în sine poate fi folosit astfel încât să ţâşnească fântâni de sânge pe scenă, s-a optat pentru o variantă mai discretă, impactul fiind, mai degrabă, unul voalat. Spectacolul nu caută să şocheze prin imagine.
 
Oidip, păcătosul şi întinatul, găseşte puterea de a-şi duce crucea până la capăt. Pe cruce, păcatul geme, se zbate, miroase şi împroşcă noroi. "Înainte să nu vadă ceasul lui de pe urmă, niciun om nu trebuie socotit fericit". Cândva rege, apoi hoinar batjocorit, omul este condamnat să îşi îndeplinească destinul. Cu ce preţ, cu ce folos, depăşeşte gândul strâmt al muritorului. Aşa trebuie să fie.
 
Felicitări regizorului Silviu Purcărete, scenografului Dragoş Buhagiar, muzicianului Vasile Şirli, traducătorilor Constantin Georgescu, Simona Georgescu, Theodor Georgescu şi actorilor Constantin Chiriac, Ofelia Popii / Mariana Mihu, Diana Văcaru Lazăr, Diana Fufezan, Cristian Stanca, Adrian Matioc, Florin Coşuleţ, Ioan Paraschiv, Eduard Pătraşcu, Pali Vecsei, Emoke Boldizsar, Veronica Arizancu, Cristina Stoleriu, Cristina Ragos!


De: După Sofocle Regia: Silviu Purcărete Cu: Constantin Chiriac, Ofelia Popii / Mariana Mihu, Diana Văcaru Lazăr, Diana Fufezan, Cristian Stanca, Adrian Matioc, Florin Coşuleţ, Ioan Paraschiv, Eduard Pătraşcu, Pali Vecsei, Emoke Boldizsar, Veronica Arizancu, Cristina Stoleriu, Cristina Ragos

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus