O societate a contrastelor - LIVE la Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr, Iaşi, 2020

Deşi teatrul vorbeşte dintotdeauna despre problemele comunităţii, încercând să demaşte orice practici desuete sau inacceptabile, pare-se că pandemia în care trăim a dat naştere, mulţumită proceselor analitice şi de introspecţie cărora le-a acordat timpul de răgaz necesar, unei serii de spectacole cu iz social în toate colţurile României. Unul dintre produsele din genul acesta este spectacolul-hibrid - în mare parte teatru, întrucâtva film - LIVE, regizat de Bobi Pricop după textele lui Thomas Perle, care îi reuneşte în distribuţie pe actorii Secţiei Germane de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu: Johanna Adam, Yannick Becker, Emőke Boldizsár, Daniel Bucher, Anca Cipariu, Fabiola Petri, Daniel Plier, Valentin Späth.

LIVE impresionează nu doar prin mizanscena inedită pe care o propune, adaptată unei convergenţe între teatru, film şi televiziune, ci şi prin temele actuale pe care le propune publicului spre dezbatere. Atât de actuale, încât la început de septembrie 2020 m-am minunat şi eu de aceleaşi absurdităţi din ţara noastră pe care am fost surprinsă să le descopăr în octombrie 2020 în spectacol. Un spectacol atât de proaspăt, că încă poţi întrezări folia transparentă cu bule de protecţie care îl înfăşoară. Cinci poveşti care însumează societatea românească din secolul XXI. Cel puţin cea din domeniul interacţiunilor live în online. Fără să cădem în derizoriu mai rău decât ne-am afundat deja.

Pentru prima poveste, antreul apartamentului de cinci încăperi-poveşti care alcătuiesc spectacolul, suntem invitaţi în emisiunea Anna's Kitchen Live, transmisă pe Facebook de către o tinără frumuşică, jucată de Emőke Boldizsár, cu reţete numai bune de pus în practică. Totul este roz, "urmăritorii" sunt loiali, asta până în momentul în care Anna hotărăşte să îşi folosească platforma pentru a expune în faţa bazei sale de fani - care, în mare parte, o văd ca pe o carte de bucate furnizoare de preparate savuroase şi nu ca pe o fiinţă umană cu idei şi concepţii despre viaţă, cu trăiri şi emoţii proprii - o întâmplare şocantă trăită cu câteva minute înainte. Însă iadul se dezlănţuie după o conversaţie telefonică cu mama ei, purtată în limba maghiară. O secvenţă scurtă, dar care comprimă în interiorul ei teme precum preconcepţiile legate de gen şi etnie, violenţa domestică, bullying-ul tot mai des întâlnit pe social media şi fluxul continuu, pasiv-agresiv, de ură între cele două etnii dominante din România.

Camera următoare este cabinetul unui psihoterapeut care îşi poartă clienta de-a lungul unei experienţe traumatizante din trecutul apropiat, cauzată de un interviu de angajare pentru un job în Germania. În ciuda competenţelor lingvistice şi din domeniul IT, personajul Fabiolei Petri este încurajat de potenţialul angajator să aplice pentru un "post" de îngrijitoare de bătrâni sau culegătoare de sparanghel, aceste ipostaze fiind considerate mai potrivite pentru o femeie cu ascendenţi de naţionalitate română. Sub presiune, aceasta se pierde cu firea şi reacţionează impulsiv. Daniel Plier reuşeşte să ne păcălească la început cu interpretarea lui "în ramă", jucând la perfecţie rolul angajatorului sec şi dispreţuitor. O naraţiune despre anxietate şi neîncredere în sine, anger management şi limitele pieţei muncii oferite românilor, consideraţi, indiferent de studii, muncitori necalificaţi, dar care se termină într-un aer mai optimist decât povestea Annei: "Aceasta experienţă nu îmi defineşte întreaga viaţă, sunt o supravieţuitoare."

O a treia cameră este dedicată unei mame singure care, în plină pandemie, primeşte un apel cu video de la medicul unui spital din Germania, jucat de Valentin Späth. Acesta o informează că fiul ei a suferit un accident la serviciu, însă ea e neîncrezătoare, speră că e o glumă sau că este genul acela de apel care manipulează doamne în vârstă pentru a le fura banii. O interpretare puternică şi naturală, care aproape te face să uiţi că este un spectacol transmis live şi nu unul văzut la faţa locului, livrată cu toată sinceritatea de Johanna Adam, pe care nu am cunoscut-o capabilă de aşa o calibrare emoţională în scurtul timp în care mi-a fost profesoară de teatru.

Doi îndrăgostiţi acaparează dormitorul apartamentului nostru într-un mod paradoxal, întrucât personajele Ancăi Cipariu şi al lui Yannick Becker nu şi-au văzut niciodată unul altuia chipul. Dragostea lor e platonică, canalul pe care se realizează fiind constituit dintr-un joc video, o realitate alternativă şi predilectă pentru bărbat, unde îngrijorările cu privire la aspectul fizic nu îşi au locul. Fata îşi doreşte mai mult, însă frica de abandon o împiedică să propună ceva ce ar atinge vulnerabilităţile partenerului ei, care se mulţumeşte să o privească doar prin filtrul imaginaţiei sale, o muză abstractă şi, tocmai din acest motiv, perfectă. O reprezentare a unei "relaţii virtuale" mult mai tristă decât s-ar dori, care atenţionează asupra sensurilor tot mai denaturate ale cuvântului "iubire". Într-o lume care se conectează tot mai facil prin intermediul internetului, nesiguranţele asupra înfăţişării pot cataliza astfel de substituenţi ai relaţiilor clasice, sub pretextul "aşa te văd cum eşti cu adevărat", care s-ar traduce prin "aşa văd proiecţia mea cu privire la partenera ideală".

Am dedicat livingul paginii de Facebook "Guerilla's Investigations", deoarece avem nevoie de mai mult spaţiu pentru secvenţa care documentează cele mai multe absurdităţi. Daniel Bucher joacă atât de realist rolul său de documentarist neamţ, încât am avut impresia pe alocuri că e un fel de Charlie Ottley venit în ţară special pentru cazul exorcizării unui preot gay. Este impresionat de frumuseţile spaţiului carpato-danubiano-pontic, însă şi mai surprins este de contrastele la care e martor: o turmă de oi printre panourile solare, cupolele unei catedrale poleite cu aur, surprinse între blocuri comuniste, cadru fotografiat, printr-o coincidenţă de-a dreptul comică, şi de către mine la început de septembrie 2020, în drum spre festivalul Film pe Pâine de la Focşani. Semnalizează aberaţia organizării unui referendum pentru interzicerea unui subiect care oricum nu e permis, deschide discuţia despre drepturile homosexualilor, evidenţiază maşinile luxoase ale preoţilor în contrast cu sărăcia satelor din jur, dar şi masa oarbă de credincioşi neinformaţi, totul într-un discurs inocent şi aparent obiectiv, care pasează spectatorilor tragerea concluziilor. Şi în tot acest timp, nu uită să ne reamintească de peisajele superbe ale ţării noastre, cu o tristeţe aproape imperceptibilă, mascată de surpriza personajului: "Munţii aceştia..."

Bobi Pricop reuşeşte, în mai puţin de o oră şi jumătate, să aducă în prim-plan o multitudine de subiecte complexe, aflate în centrul atenţiei la momentul actual în România şi nu numai, care în mod normal ar fi necesitat un timp mult mai lung de expunere pentru a fi înregistrate şi digerate potrivit. Însă regizorul le abordează cu atâta tact şi uşurinţă, încât par frânturi de viaţă, documentare filmate în perioada de izolare. Aceste teme pe care mulţi încă le consideră tabu, dar pentru alţii sunt o realitate. Sau care ar trebui să fie exotice, dar pentru noi sunt normalitate. Până aflăm la nivel de societate care e treaba cu political correctness-ul englezesc, vă urez, în stilul reporterului german din spectacol, românescul: "Sănătate şi virtute şi să avem ce bea şi fructe!"