O naturaleţe augmentată - LIVE la Festivalul International de Teatru pentru Publicul Tânăr Iaşi, 2020

LIVE - spectacolul de vineri seara (2 octombrie 2020), pe platforma online a TNRS Sibiu, în cadrul Festivalului International de Teatru pentru Publicul Tânăr Iaşi, 2020. Pot spune - pleonastic chiar - că am văzut live LIVE, în regia lui Bobi Pricop, după un text de Thomas Perle. Care începea cu un live făcut pe stradă, deci iată cum laitmotivul se fixează - inevitabil - acolo undeva, în spatele capului, ca o matrioşcă. Un live în LIVE live, dacă vreţi.

Dat fiind că nu apucasem să citesc nimic despre spectacolul acesta înainte, cumva ştiam că pot să mă aştept la orice. Am auzit vorbindu-se despre el, mai ales despre regia şi scenografia (sau spaţiul scenic, cum e numit în caseta tehnică a spectacolului) lui Bobi, recunosc. Dar m-am bucurat că am putut să plec de la 0 cu el - şi să îmi fac propria imagine, neinfluenţată de nici o părere exterioară.

Încep prin a puncta câteva posibile mici glitchuri ale platformei TNRS, deloc de condamnat, de altfel, mai ales în contextul acestui spectacol. Ţin să spun despre asta pentru că au existat la început câteva freezuri de ecran, câteva bucăţi de text sărite (tot pe motivul ăsta), câteva rotiţe de-alea care se învârt interminabil pe ecran. Fiind un spectacol mulat pe scena digitală, m-am gândit şi că poate sunt intenţionate lucrurile astea. Bineînţeles, contribuiau la tensiunea dramatică. Culmea a fost şi că bucăţile de text peste care interveneau freezurile erau relativ scurte şi puteau fi deduse ulterior fără prea mare greutate. Am crezut că e o provocare. Poate că este. Mi se pare tare ca un spectacol să utilizeze - involuntar sau nu - posibilele întreruperi pentru a-şi susţine tensiunea. Vorba aia - "accidentele fac parte din spectacol".

Pe ideea asta mai sunt câteva lucruri adiacente de punctat. Tranziţiile între scene, de la felul în care au fost filmate, până la faptul că nu au avut nimic de ascuns, nu sunt neapărat o dovadă de curaj. Mai degrabă una de inspiraţie, de a dinamiza chiar mai mult prin apelul la visceralitate. Aparaturi, maşinării, indicaţii, măşti. Nimic de ascuns - ceea ce făcea să pară că LIVE e prototipul spectacolului care se formează ad-hoc. Şi e o cale sigură să ţii publicul în faţa "micilor ecrane". Tranziţiile au ilustrat la fix intimităţile actorilor şi ale staffului tehnic. Ca la povestirea în ramă - doar că în variantă vizuală, bineînţeles - fiecare spectator digital s-a simţit inclus în universul acela, în laboratorul de experimente digitale care e LIVE.

Textul parcă nici nu a existat, dar nu într-un sens rău. Cumulând întreruperile involuntare, tranziţiile şi calitatea noastră de "spectatori neprivilegiaţi transfiguraţi în online" cu momenţelele-colaj am avut sentimentul că e pur şi simplu o improvizaţie impecabilă. O fi de la faptul că spectacolul e în germană, cu subtitrare în engleză şi română, dar n-aş miza prea mult pe bariera lingvistică. Nu cred că e cea mai bună explicaţie. A fost totul ca un work in progress. De parcă fiecare momenţel din colajul care constituie spectacolul a fost experienţa personală a partenerilor de scenă.

Raportarea la fiecare dintre cele cinci poveşti ale spectacolului a fost pur şi simplu copleşitoare. Am o vagă bănuială că s-a anticipat impactul ăsta, sunt curios dacă o să se rescrie textul spectacolului în funcţie de realitatea de peste cinci ani, să spunem. Am trecut prin, văzut, simţit sau auzit - la un moment dat - toate poveştile din LIVE, pe propria piele. Mai mult, tocmai de aceea a existat câte un orizont de aşteptare. Cea mai pregnantă aşteptare a venit la scena cu anunţul despre accidentul fiului de la abator. M-a trimis instant la ştirile de acum câţiva ani, cu folosirea aşa-zisei metode "accidentul" - unii deţinuţi apelau numere de telefon la întâmplare şi atunci când nimereau peste persoane în vârstă, le convingeau că fiul / fiica lor a suferit un accident şi că trebuie făcut urgent un transfer bancar, indicându-le contul lor personal. Şi bunica mea a trecut prin ceva asemănător, dar ne-a sunat întâi, ca să verifice. Cred că majoritatea spectatorilor pot găsi uşor corespondenţe din realitate, din experienţa personală.

Această scenă a discuţiei dintre mama vârstnică şi medicul neamţ a venit cu un dublu-stereotip. Cred că oricine s-a regăsit în zbaterea aia maternă de "să vină puiul meu acasă, lângă mine" (primul impuls e întotdeauna aşa, indiferent de costuri şi fără să existe pragmatism prealabil). Dar asta nu înseamnă neapărat că e vorba despre o sumă de clişee. Cred că tocmai apelul la cunoscut face mai "îngurgitabilă" participarea online, în care spectatorul trebuie integrat extraordinar de bine, fiindcă există acasă o grămadă de puncte de distragere a atenţiei, mai multe decât într-o sală de spectacol, în care comportamentul general observabil te înglobează vrei-nu vrei. Confortul are şi el preţul lui, iar faptul că a existat o alternanţă pe tot parcursul spectacolului a fost crucial.

Structura asta de colaj duce uneori în zona de sitcom, lucrurile nu se lungesc niciodată într-atât încât să plictisească. Sunt punctate realităţi contemporane, foarte apropiate celor de dincolo de ecrane, peste care intervine şi o formă inedită de teatru comunitar, în partea finală. Înregistrarea persoanelor din comunitate şi integrarea ei în formatul ăsta de spectacol transcede simpla asemănare cu reportajele TV despre problemele de interes local. E un nou nivel de contextualizare - aşa cum am spus că pare că nu există un text, tot aşa scenele cu răspunsurile tip vox populi pot foarte bine deveni unelte teatrale indispensabile în transmiterea unui astfel de mesaj. Un fel de hibridare estetică, dacă vreţi.

Spre deosebire de spectacolele de teatru în format clasic, LIVE reuşeşte să te facă să te simţi ca şi când ai avea tu cinci tab-uri deschise pe laptop, câte unul pentru fiecare poveste din spectacol, de parcă tu însuţi ai căutat informaţia care a venit la tine. Iar treaba asta are un rezultat fenomenal - conservă mai mult din conţinutul piesei, te implică şi la nivel inconştient. La un moment dat - că tot ziceam de tehnica ramei - contextul de platformă TNRS se dizolvă pur şi simplu. E o realitate care se dezvoltă concomitent cu tine, concomitent cu problemele de conectare, cu timpul, cu descărcarea bateriei de la laptop. E o iluzie frumoasă că tu ai căutat totul, nu că totul te-a căutat - de fapt - pe tine.

Iată şi motivul pentru care pot spune că există o fluiditate aparte între secvenţe, nu e o trunchiere convenţională. Cu toate acestea, nu pare - cel puţin la prima vedere - un spectacol care să inoveze o nişă anume. Pur şi simplu te face mai conştient de anumite aspecte pe care le-ai trăit, dar de care - poate - ai trecut cu vederea. Şi asta nu e doar meritul alegerii stereotipurilor ca fundament, se conjugă şi cu ataşamentul faţă de actori (care sunt, fără discuţie, incredibili - Johanna Adam, Yannick Becker, Emőke Boldizsár, Daniel Bucher, Anca Cipariu, Fabiola Petri, Daniel Plier, Valentin Späth), ba mai mult, se conjugă mai ales cu ataşamentul dintre actori şi poveste / poveşti. Cum spuneam, pare o transfigurare a propriilor experienţe. E un spectacol de conştientizare. Mi s-a părut de o naturaleţe (digitalizată, sigur) augmentată, mi s-a părut sincer de la un capăt la altul. Aş zice şi că e un spectacol caracterizat de modestie (în sensul de lipsit de îngâmfare, nu cel de lipsit de strălucire), dar nu ştiu cum şi dacă modestia ar putea caracteriza un spectacol ca produs final, independent de oamenii care îl fac. Singurul motiv pentru care am reiterat ocazional ideea că "mă uit la un spectacol de teatru" (conştient) a fost faptul că vedeam scena la momentele de tranziţie şi îmi mai mutam atenţia asupra scenografiei. Pot să spun că m-a furat, m-a dus. Că s-a contopit fenomenal cu digitalul. Se vede că a fost gândit a priori în formatul ăsta - a avut premiera pe 24 iulie 2020, când sălile erau închise. Nu a fost o adaptare, la asta ma refer, a fost un concept de-a-ntregul care a reuşit ce şi-a propus, care a atins ce a avut de atins şi a declanşat - concomitent - conştientizare.

E vital ca arta contemporană să preia elemente din existenţele privite singular. Câteodată (destul de des, dar nu chiar întotdeauna - căci are şi beletristica rolul ei) avem nevoie de câte o oglindă de felul ăsta. Avem nevoie să ne putem rupe de prezent, cu miza de a-l putea privi din exterior. La asta cred că a ajuns LIVE (cel puţin pentru mine) - o rupere de prezentul conştientizat prin propriul filtru pentru a vedea acelaşi prezent, preţ de o oră, doar că fără aceleaşi presiuni. Se traduce simplu - obosit să trăieşti tu toate lucrurile astea constant, te aşezi, dai play şi laşi lucrurile să trăiască pentru tine. Aşa ajungi să le priveşti obiectiv, pe alocuri cinic. E ca o superputere demiurgică. Devii omniprezent în ora aia. De aceea am spus că e un spectacol de conştientizare.

E genul ăla de reacţie mixtă - în realitate ai spune doar că "nu te priveşte pe tine cutare lucru", dar în contextul ăsta te face să simţi anumite lucruri faptul că îl vezi. Şi aici e un avantaj foarte mare că e sincer. Germana - cu două traduceri - duce spre zona documentarului într-o oarecare măsură, dar teatrul repară asta. Şi nu, nu se intercalează arte, stiluri. E teatru de la un capăt la altul, cu siguranţă.

LIVE e o iniţiativă de aplaudat cu aplauze fizice, într-o sală, poate, deşi e clar lucru că eu nu o să mai pot desprinde vreodată spectacolul ăsta de laptopul meu. La urma urmei, aşa a fost gândit încă de la bun început.