Ba nu. Mai întâi a fost pandemia. Şi starea de asediu individual. Şi condamnarea în massă la statul degeaba, între patru pereţi. Şi decuplarea de la lumea exterioară. Iar aici, unii au ajuns la idee. Fără goană, fără probleme domestice, comerciale, politice... artistul a avut liniştea şi chiar imboldul să se întoarcă, serios şi tihnit, către sine însuşi. Să caute... uneori dibuind, alteori disperând de-a binelea. Să reflecteze. Să problematizeze. De aici până la transfigurare... chiar n-a mai fost mult. Doar că bietul cineast nu se poate limita la hârtie, note muzicale penel sau calculator, oricâte idei creative ar avea el. Instrumentul său de lucru e mai complicat - ca să nu cădem în truismul celei de-a şaptea arte, ca sinteză a celorlalte şase. El cere o realitate în acţiune, care să fie filmată. De unde, în încremeneala generală?!
"Cinem@casa - FFE continuă tradiţia de a invita regizorii români să preia rolul simbolic de ambasadori ai cinematografiei europene, iar în 2020 am invitat mai mulţi regizori români să realizeze filme în contextul autoizolării impuse de criza sanitară. 21 regizori au acceptat să participe şi să împărtăşească publicului viziunea lor ca răspuns la criză: Alexandru Solomon, Alina Manolache, Andra Tarara & David Schwartz, Andrei Inizian, Bogdan Mureşanu, Bogdan Theodor Olteanu, Laura Pop, Marius Olteanu, Matei Branea, Matei Monoranu, Mona Nicoară & Edin Vélez, Paul Negoescu & Ana Drăghici, Radu Jude, Ruxandra Ghiţescu, Sofia Nelega, Teona Galgoţiu, Vlad Petri şi Vlad Popa". Aşa cum spune dl. Andrei Tănăsescu, director artistic al acestei ediţii, "invitaţia trimisă către cineaştii români a pornit mai întâi ca un impuls moral într-o perioadă incertă pentru întreaga industrie cinematografică. Răspunsul lor pozitiv ne încântă nespus de mult - nu doar pentru că proiectul cuprinde mai multe generaţii de regizori (consacraţi şi debutanţi), dar şi pentru că a generat o selecţie diversă: animaţie, ficţiune, documentar, eseu".
Recomandarea a lăsat o marjă de libertate totală: să încerce să facă, de la domiciliul aproape obligatoriu, câte ceva... cât şi cum s-o putea... despre ce-i preocupă în prezentul tulbure. În atari condiţii, inspiraţia circumscrisă realităţii a răbufnit, cum s-a zice, de la sine. Filmele izolării asumate... musai ca de bună voie, au acumulat în ele tot ceea ce ţine de starea de spirit a cineastului limitat nu doar la cele 4 laturi ale încadraturii, ci chiar la cei tot 4 pereţi, pigmentată cu fărâme de obsesii sau amintiri, cu vise sau impulsuri, cu disperarea sau resemnarea condamnatului fără nici o vină.
Dincolo de diversitatea de gen (ficţiune, documentar, animaţie) sau stilistică (reportaj, memorialistică, eseu, documentar), ceea ce răzbate puternic şi convingător din acest veritabil manifest colectiv pe 21 de voci este înţelegerea profundă a lumii pandemice; raportarea atentă a sinelui la coşmarul exterior; scormonirea spaţiului personal interior şi exterior; relevarea şi reevaluarea raporturilor interumane cu cei apropiaţi, sau măcar accesibili - mai de-aproape, mai de la distanţă; asumarea condiţiei proprii prin raportare, forţată sau benevolă, la condiţia de "animal social" băgat în cuşcă şi ţinut acolo sine die - adică până va mai trece, sau măcar o lăsa-o mai moale...
Este nu doar interesant, ci şi firesc să constaţi că aceşti cineaşti par a se fi redescoperit, în contextul apăsării şi al derutei colective. Filmele lor demonstrează, în mare majoritate, luciditate şi lirism, revoltă sau umor, îndrăzneală acuzatoare ori împăcare meditativă, înţeleaptă cu starea lucrurilor acum, în anul de graţie 2020. O atmosferă apăsătoare, bântuită de neputinţă ori nădejde se reconfigurează prin şansa / obligaţia de a vedea altfel viaţa, de a o reevalua şi (nolens-volens) a o asuma şi consuma telle quelle... până la o nouă / noi ordine. Mi se pare important de reţinut evitarea (cu o singură excepţie, nici măcar notabilă) a unui militantism de tip anarhic-stângist, înlocuit - din fericire - cu opţiunea tinerilor cineaşti pentru evaluarea şi asumarea matură a stării de fapt... de asediu... ca să ne menţinem în repertoriul cinematografului de clasă.
Sigur că Alexandru Solomon (unul dintre favoriţii mei din lumea documentarului) nu mai este chiar un june, iar acceptul său de a face un asemenea film axat pe conjunctură este lăudabil şi aplaudabil; inclusiv pentru timpul scurt avut la dispoziţie, respectiv ritmul de producţie asumat... o raritate în ceea ce-l priveşte. Călătorii reciclate porneşte de la materialele filmate de el pentru Ouăle lui Tarzan, interferate cu citate extrem edificatoare, amuzante, pline de înţelepciune din scrierea lui Xavier de Maîstre (1794) "Voyage autour de ma chambre", prilejuită de obligaţia autorului de a sta închis în casă timp de şase săptămâni, ca pedeapsă primită de pe urma unui duel neautorizat. Patetismul unor accese romantice gen "Le désir étèrnel!... Viens, pauvre mahleureux!"se conexează, contrapunctic, peste imaginile în care cuştile cu gratii păstrează (pentru experimente ştiinţifico-sovietice în scopul îmbunătăţirii rasei umane) maimuţele care tind şi se întind, amoros, una spre cealaltă. Scoasă afară, la aer curat, camera de filmare surprinde - la fel de cu dichis - grupuri bipede, petrecând cam năuc pe malul unei gârle: loisir-işti, sau doar refugiaţi?
22 mai - Lună plină (regia: Andrei Inizian) ne face părtaşi la intimitatea (de la distanţă! pe Skype) a unui cuplu hetero, obligat să locuiască separat. Discuţii ezitante, în care până şi sinceritatea se sperie să nu o ia razna; impulsuri înfrânate şi sublimate cu greu, aluzii avertizatoare prin rapelul la monogamia ciorilor - cele care, însă, sunt libere să zboare! Frumos filmat, cu emoţie strânsă parcă de gât şi cu nerăbdarea inutilă a unei viitoare revederi, momentul se încheie, nedorit, odată cu pana de curent dublată de descărcarea telefonului mobil. Aşa-i când e să se aleagă praful... Atmosferă frumoasă, un autentic bine temperat şi care lasă urme în percepţia oricărui spectator dornic să afle, să înţeleagă nu numai ce se întâmplă, ci mai ales cum şi de ce...?
La fel de sincer şi inspirat, pe această linie duios-intimistă mi se pare şi filmul de familie Şcolile nu se mai deschid, realizat în familie de soţii Ana Draghici şi Paul Negoescu, cu fiica Eva Negoescu în ipostază de Guest Star, încercând să priceapă de ce atâtea interdicţii, până la urmă, dureroase? Momentul final este mai mult decât edificator: când jocul încetează să mai fie suficient, doar afecţiunea adevărată mai poate salva ceva...
(va urma)