Filme pandemice. Cinemagia solitudinii (II) - Festivalul Filmului European, 2020

Vreau să subliniez una dintre performanţele acestei selecţii: fără sugestii, fără cerinţe, fără indicaţii. Regizorilor li s-a acordat, cu încredere, întreaga libertate. Dacă tot stăteau închişi la izolare, au făcut ce au simţit, ce au vrut, cum au putut. Şi a fost bine. O stare comună (după mine, principalul resort generator) şi-a găsit împlinirea într-o admirabilă diversitate stilistică.

Iepurele şi pisica (regia: Ruxandra Ghiţescu) aduce o poveste nu doar corectă politic, ci şi interesantă. Relaţia de tip gay, mijlocită prin tehnologie (laptopul, nu vibratorul!) între două femei care, (im)pur şi (deloc) simplu, păstrează şi de la distanţă o veche relaţie amoroasă. Asta în ciuda faptului că una dintre protagoniste este măritată, ba mai şi are un copil...

Stimaţi oameni de cultură, semnat de vehement ideologizantul Radu Jude este, însă, ultra-corect politic. Pornind de la ideograma cu ciorile şezătoare pe gard, însoţite de sintagma "Aeroportul din Ţăndărei s-a închis" (restricţiile stării de urgenţă), condamnată cu grăbire de bau-baul CNCD-ist, dl Jude extinde arătarea cu degetul a celor care se fac vinovaţi de rasism, adăugând la acest păcat şi homosexualitatea, şi alte "păcate" dezincriminate sau aflate în curs de...

Universul familiar devenit, prin poruncă, unul carceral este sondat cu minuţiozitate şi cu efecte apreciabile de Ada Maria şi Vlad Popa în cele 24 minute ale reportajului casnic Jurnal cu mama. Atmosfera intimist-apăsătoare nu iartă nici un ungher al apartamentului împărţit de cei doi soţi, care se tot strânge, sufocându-i în universul lui carceral. Comunicarea se degradează, banalitatea repetată şi stereotipia încep să enerveze... să doară... să sufoce. Derizoriul lucrurilor şi al micilor apucături se gonflează, precum cadavrul ionescian din Amedée ou comment s'en débarasser. Încerci... te străduieşti... dar cum să scapi de el? Separarea (singurătatea în doi) devine o şansă - trebuie încercată. Refugiaţi şi înstrăinaţi în spaţiul personal. Cartea de citit sau telefonul - adesea, tot de citit. Fereastra... orice prostie care se vede prin transparenţa ei devine automat un eveniment. Prin comparaţie cu întunericul apăsător al interiorului (fizic şi psihic), exteriorul înnorat pare unul luminos. Inflexiuni impresioniste cu zăpada târzie şi scurtă aduc, parcă, o iluzorie brumă de diversitate în monotonia generală. Din nou înăuntru: oala care fierbe sub presiune, metaforă ce iese din bucătărie şi se răsfrânge asupra stării psihice, a lumii întregi... Lumina nu tocmai sfântă, strecurată prin fereastra-eroină principală. Patimile pascale trăite, la un ciudat paroxism, doar prin ouăle vopsite în roşu, ostoind bulimia de stress. Rezistenţa... prin mâncare? (apud Andrei Pleşu). Oricum, nimic nu mai e sacru, doar plictisitor şi consumabil. Cei doi realizatori au ştiut să conştientizeze şi să exprime foarte frumos o multitudine de stări, de ticuri, de gânduri sau porniri...

Şi mai comatos se înfăţişează traiul celor doi soţi complet înstrăinaţi din Caruselul lui Bogdan Mureşanu. Priviri fixe, tăceri şi mai fixe. Se poate crede că veşnicia s-a născut la bloc, în claustrarea ce pare fără sfârşit. Masa dintre ei este a unei tăceri excedate, otrăvite, chiar duşmănoase - singura relaţie care mai pâlpâie cât de cât. Până şi device-ul care scoate din măruntaiele lui tehnice un fel de muzică, pare stricat: două melodii tâmpite, leitmotive înnebunitoare ale unor identităţi în curs de dezintegrare. Bergsonianul "du mecanique placque sur du vivant" este întors pe dos şi făcut zob. Care comic?! Plictiseala a generat, totuşi, ceva: indiferenţă, inerţie, poate chiar o ură stearpă, încrâncenată. Stop. Şi de la capăt... The Merry go round, cum sună traducerea în englezeşte a titlului. "Opriţi caruselul!" strigau, disperate, personajele lui Mungiu din Legenda politrucului zelos, iar păţania lor era amuzantă, vâjâind spre grotesc. Aici, cei doi parteneri de viaţă, nu se opun, doar se supun. Şi învârt, cu gesturi automate, duşmănoase, stereotipe, caruselul... chipurile muzical.

Cam acelaşi soi de pustietate interioară găsim în auto-reportajul lui Marius Olteanu intitulat Fără gânduri. Fără simţiri. Privirea absentă, tot mai derutată şi plictisită, scursă din solitudinea anesteziată a personajului către exterior... Exteriorul camerei, scormonită obsesiv şi parcă steril de o altă cameră. Un Iona ferecat, abătut, prăbuşit în sine însuşi, nu doar fără speranţă.... ci şi fără dorinţa de a mai spera ceva. Dumnezeu? O fi, dar... Cerul se restrânge la dreptunghiul ferestrei; singura care mai lasă să pătrundă urme oxigenate de viaţă; dacă asta mai e viaţă.

Jurnal de cabină reprezintă cronica unei singurătăţi anunţate şi asumate de către Iulia Sofia Nelega. Închisă în cabina de proiecţie a unei săli de cinematograf, personajul îşi umple, cu un oarecare folos, singurătatea impusă: lecţii audio-video de psihologie. Tema principală: atitudinea. Cum "să faci drumul către tine... să devii mai tu". Ferestruica prin care, altădată, în vremurile normale, imaginile se scurgeau către ecranul mare, lat, primitor este acum oarbă şi inutilă. În Nuovo Cinema Paradiso al lui Tornatore, singurătatea proiecţionistului pregătea şi anunţa filmul cel nou, sosirea publicului. Şi la Copel Moscu, Intrarea unui tren în gară genera o poveste de dragoste; nu chiar ca în filme, dar orişicât... Acum, doar întuneric. Scaunele goale. Pustietate sine die. Dar ea, fata care locuieşte acolo? Nu. Ea nu se cedează! Imaginaţia şi dorinţa de a nu se lăsa copleşită o ajută să reziste. Şi să spere! Va veni o zi (cum suna titlul altui film copelmoscian), când lucrurile vor reintra în normal. Când cinematograful pustiu se va redeschide, iar ferestruica cea mică, dar suficient de încăpătoare pentru a trece prin ea, sub formă de fascicul luminos, toate istoriile lumii îşi va relua menirea, ea - Fata de la cabină - va reveni la viaţa normală, oferind oamenilor din sala (acum goală) atâtea şi atâtea poveşti, imagini, idei... Splendidă mişcarea în sens ascendent a camerei, de la nivelul primelor rânduri de scaune către înălţimea cabinei. Căci, în fond, nu ăsta este rostul culturii, al cinematografului ca artă? Să lumineze oamenii, să-i înalţe spiritual. Un vis frumos. Chiar prea frumos să poată fi adevărat - vorba unui cântecel de muzică uşoară de acum o jumătate de secol...

Mă întreb, urmărind aceste remarcabile "creaţii de criză", ce se va alege de ele (şi, desigur, de autorii lor) odată cu jinduita revenire la normalitate. Filmele îşi vor reintra în drepturi, încasări, box office. Sălile vor fi invadate, din nou, de popcorn, Coci şi alte Cola, pe lângă care comercialul îşi va face mendrele: tembelism săltăreţ, comedii la mintea găinii, violenţă, vulgaritate... şi celelalte. Le ştim prea bine. Câte săli, măcar din marile oraşe-centre universitare, vor îngădui acestui gen de cinematograf să ajungă la prea puţinii lui spectatori? Vreo 2-3 proiecţii la Elvire Popesco... tot aşa pe la muzeul "Ţăranului român şi cinefil". În rest, circuitele festivaliere internaţionale - câte vor mai supravieţui şi dintre acestea - după care... Sfântul Youtube, protectorul creatorilor ce refuză rinocerizarea.