Sub semnul pandemiei - - POSTWEST - something digital la POSTWEST \\ guess where, 2020

Filmul de 18 minute propus de Gianina Cărbunariu (la POSTWEST \\ guess where, 2020, festival ce ar fi trebuit să fie de teatru offline şi a devenit un festival transdisciplinar online) este un video-eseu care îşi trage seva expresivă tocmai din incompletitudinea sa. Realizat în timpurile sincopate ale actualei pandemii (în contextul în care proiectele au fost suspendate brusc), producţia vizuală vorbeşte, totodată, despre întreruperi ale proiectelor care au caracterizat tranziţia post-comunistă. Aşadar, incompletitudinea, statutul de neterminat, este comună atît peliculei, cît şi referentului, istoriei (care ar fi vrut să fie) prezentate.

Se disting două părţi. Scurtmetrajul începe cu fragmente ale unui documentar aflat în lucru despre poluarea industrială post-comunistă din România, respectiv despre condiţiile grele ale muncitorilor români din agricultură (la cules de sparanghel), toate acestea puse în paralel cu indiferenţa autorităţilor. Un joc de cuvinte (post-est / post-waste) aruncă o lumină crudă asupra realităţilor sociale şi economice din estul sărac al Europei.

A doua parte încheie filmul cu înregistrarea şedinţei online prin care echipa internaţională este înştiinţată că nu va mai putea continua munca. Fragmentele nu sunt legate între ele prin tranziţii deliberate şi, cu atît mai puţin, prezintă o dezvoltare logică a ideilor.

De aici, o fascinaţie aparte colajului. Anticipaţia iniţială proiectului ("ce ar fi fost dacă nu am fi fost împiedicaţi") se îmbină cu resemnarea furioasă şi neputincioasă ("iată că nu s-a mai întîmplat, pentru că nu am putut duce la bun sfîrşit ceea ce am început"), ambele fiind împachetate într-un eseu a cărui formă reproduce exact procesul de producţie ("iată ce a ieşit în condiţiile în care nu am terminat filmările").

Cu toate acestea, Gianina Cărbunariu reuşeşte să transmită mult mai mult decît senzaţia de work in progress, deşi, trebuie subliniat, cam asta este filmul. În primul rînd, transmite o intenţionalitate clară. Creatorii ştiu de la început exact ce vor să spună.

De obicei, în procesul de alcătuire a unui text (fie verbal, fie audio-vizual) apar cotituri de producţie, descoperiri ale unor cărări nebănuite - şi ispita de a le urmări - , aşadar, tot felul de accidente care contorsionează linia aceea frumoasă din faza de planificare. Ei bine, în acest caz, cotiturile par depăşite, ele nu mai contează şi aproape că nici nu mai sunt regretate, căci, avortate de suspendarea spectacolelor fizice, toate acestea sunt deja în universul paralel al lui "ce-ar fi fost dacă".

Probabil că, într-o epocă obişnuită, un asemenea colaj ar fi fost, în cel mai bun caz, o ciornă, nimic mai mult. Însă, vremurile în care ne aflăm încarcă eseul (gândit special pentru această situaţie) cu conotaţii actuale şi îl face să ne vorbească într-un mod ciudat (şi supărător) de familiar.

La începutul filmului, vocea naratorială din off este generată automat, printr-un soft specializat, care se transformă spre final în vocea Gianinei Cărbunariu. Chiar dacă poate să pară la început o soluţie de avarie, alegerea se încarcă cu sens dacă privim demersul artistic ca fiind definit nu doar de criterii estetice, ci şi auto-reflexive.

Căci aceasta este miza esenţială a unei astfel de producţii: să atragă atenţia publicului asupra condiţiilor de producere a artei: un răspuns la pandemie, o operă de rezistenţă încăpăţinată prin cultură.