Mixajul mărturisitor are destulă fluenţă şi (chiar dacă nu întotdeauna) ceva ritm - atât cât să nu amorţească nici scena, nici publicul răsfirat, regulamentar, în faţa ei. Îl ajută, acolo unde discursul pare a se mai clătina, interferenţa benzilor desenate de Gabriela Schinderman, şi concepţia multi-mediatică a Cristinei Nicoleta Baciu, susţinute de muzica lui Ovidiu Zimcea. Una peste alta - dacă mai pui la socoteală setea şi foamea împătimiţilor de teatru, greu încercaţi în postul Covidului - avem teatru tridimensional şi nu înregistrările video, cel mai adesea făcute ca dovadă pentru deconturile financiare. Unde găsim nu o acţiune, ci patru. Şi mai avem aer curat acolo, pe pălăria de beton a lui Nenea Iancu, cel cu geniala lui pre(a)viziune: "Nu e revoluţie, domnule! E reacţiune!" (...) Cine să stea să facă revoluţie dacă sunt ai noştri la putere?".
Cel mai mare merit al acestui gen de restitutio (chiar dacă nu in integrum... la fiecare după posibilităţi, vorba "trecutului") este acela că încearcă să alcătuiască o istorie paralelă. Măruntă, poate, de planul al şaptelea, al douăsutelea... dar - dacă mizăm pe sinceritatea povestitorilor şi pe acurateţea scriiturii - cu atât mai interesantă; căci ea răsare din rândul unor amintiri personale. O memorie la prima mână, poate uşor alterată pe ici, pe colo, de trecerea timpului. Dar păstrând totuşi ceva inedit, ceva autenticitate... ici şi colo chiar ceva revelaţie.
Uvertura istorisirilor este susţinută de Oana Pellea. Fluent, credibil, chiar emoţionant. Mărturia sa luminează zilele acelea dintr-un unghi inedit. Şi este meritul actriţei că nu a supralicitat, nu a căutat să se prezinte drept eroină, ci doar o conştiinţă aruncată de bunăvoie în mijlocul sau mai la marginea întâmplărilor sângeroase. Momentul în care ea a oferit cozonaci de Crăciun unor soldaţi din faţa casei are în el o duioşie bine temperată, izvorâtă din bunul simţ care o caracterizează şi care o împiedică să se dea eroină de ocazie. Până şi eşecul de a ajunge la Televiziune devine o mostră de adevăr curat, adică nemachiat. Lasă că acolo ajunsese - fără să o pună nimeni pe burtă, sub ameninţarea armei vigilente - colega Olga Delia Mateescu. Poate că dânsa avusese ori pilă, ori noroc - fiind cunoscută ca o asiduă recitatoare de poezii... din alea. Cum să n-o fi primit înăuntru? Mai târziu, dar nu Prea târziu (mes hommages, Lucian Pintilie!) aceeaşi Oana Pellea avea să emoţioneze şi să-şi convingă publicul despre unele aspecte ale Revoluţiei TVR-iste în Stare de fapt, un film-avertisment asupra faptului că nu se schimbaseră prea multe pe acolo.
Daniel Badale, un copil ce visase în Botoşanii natali să devină actor, a jucat în decembrie 1989 un rol de figurant, fiind tocmai soldat în termen la o unitate din Capitală. Instruit, prin voia sorţii, într-un ansamblu artistic al Armatei (unde tatăl era profesionist în ale cântecului ostăşesc şi patriotic), micuţul provincial a ajuns să-şi vadă, apoi, visul cu ochii. N-o fi avut el prea multe de povestit, dar atâtea câte le-a istorisit, hâtru ca orice moldovean care se respectă, poartă pecetea modestiei şi a bunului simţ, oferind publicului un unghi inedit şi - în pofida celor trei decenii scurse de atunci - proaspăt.
La fel stau lucrurile cu Florentina Ţilea. Fetiţa frumuşică de provincie, pionieră fruntaşă şi convinsă prin îndoctrinare de copilăria fericită, de binefacerile societăţii socialiste multilateral dezvoltate oferite de Tovarăşul şi Tovarăşa îşi aminteşte statutul ei de mică-mare vedetă locală; selecţionată şi pregătită corespunzător (în spiritul dragostei fierbinţi pentru Partid şi Conducătorul Iubit - până să fie izbit de zidul cazărmii finale de la Târgoviştele cel executoriu), ea era responsabilă cu prinosul pionieresc şi judeţean pentru cel mai iubit fiu, când venea în vizitele de lucru. Cu tot tacâmul cel protocolar: flori, pupat... Doar că, observase uimită copiliţa cu cravată roşie la gât şi pompoanele în păr, tovarăşul ăla mult stimat şi iubit nu avea ochi pentru ea, ocolindu-i cu înverşunarea privirea, zâmbetul, bucuria şi mândria infantile. Eeiii... bine că a avut ochi să-l sfredelească, la urmă, pe Victoraş Atanasie Stănculescu.
Pour la bonne bouche, actorul-directorul-revoluţionarul Ion Caramitru vine şi ne repovesteşte revoluţia lui, în bună parte cunoscută de toată lumea. Sigur că mărturia (spovedania?) unui asemenea personaj este de natură să incite. Căci omul a fost acolo, în miezul lucrurilor, l-a văzut toată lumea şi pe tanc, şi pe ecranul televizorului. Cum dânsul s-a dovedit, îndeobşte, foarte generos cu cei interesaţi de cum a fost pe-acolo, pe la Revoluţie, era greu de crezut că mai poate oferi noutăţi în sensul respectiv. Şi totuşi... ce bine a făcut că a mai păstrat ceva şi pentru aceeaşi pălărie a patronului Caragiale. Ceva-ul acela se referă la faptul că, în 20 decembrie, actorul Ion Caramitru, habarneavând ce-i pe la Timişoara răsculată, a mers cu maşina proprie până la aeroport, s-a urcat într-un avion de linie şi a zburat la Cluj. Ce căuta neamţu-n Bulgaria şi Caramitru la Cluj? Păi, tocmai era acolo ceva cu Centenarul Eminescu. Ce dacă trecuseră şi 15 ianuarie, şi 15 iunie? Pesemne că trebuiau îndeplinite restanţele de plan, fie ele şi artistice... Tot răul spre bine: acolo a aflat - ne spune acelaşi Ion Caramitru - despre ceea ce se petrecea la Timişoara. Drept care, ne povesteşte foarte convingător actorul, n-a stat pe gânduri şi, pe 21, cu un alt avion, s-a întors acasă! Bine că a găsit loc... Un Bucureşti în stare de asediu, ceea ce l-a plasat cu maşina personală în spatele uneia militare. Brrr!... Ce, numai Sergiu Nicolaescu să fi venit, val-vârtej (nu Căpitanul se pare că cel puţin colonelul) şi tot pe calea aerului din RFG, ca să semneze condica pe 22 la TVR? Ş iar zisa Coanei Efimiţa, aia cu "Lucru mare, soro!...". Tot mai mare. Şi mai încâlcit.
Am mai reţinut (deşi n-aş fi vrut...) din spusele foarte apăsate şi radicale ale omului, actorului şi managerului Caramitru, că toţi cei 4 milioane de membri PCR ("toţi, fără excepţie!") ar fi fost doar mediocrităţi, oportunişti care urmăreau doar carieră şi alte avantaje. Bine-bine... l-am văzut acolo, proiectat pe perete, pe procurorul Dan Voinea - greu de găsit un exemplu mai grăitor. Dar... mi-am adus aminte de Toma Caragiu şi Irina Petrescu - doi minunaţi actori, colegi de teatru şi (cel puţin machidonul Caragiu) de suflet cu cel pe care-l răsfăţau cu numele de "Pino". Ei fuseseră, pe rând, chiar secretari BOB. Şi nu din oportunism, nici din mediocritate sau pentru că altfel n-ar fi ajuns vedete. Doar că, pentru a "ţine spatele" presiunilor venite de pe la diverşi politruci, oamenii aceştia acceptaseră să le fie sacrificat renumele pentru posteritate şi impuşi (spre oftica neputincioasă a Partidului) pe funcţii în care ajungeai nu prin numire, ci prin vot. Mdeh, istorii... aşa cum îmi spunea o prietenă: "În rest, fiecare îşi ştie viaţa, gândurile, ce are de comunicat lumii, de la o etapă la alta a ei. Eu îmi ştiu amintirile mele legate de revoluţie. În linii mari, au început să se estompeze, pe la colţuri, detaliile". Câteodată, chestia asta prinde chiar bine...
Ca impresie generală, mi s-a părut că spectacolul TNB-ist îşi atinge ţintele propuse, oferind unui public mai special - predispus la bun gust şi discernământ - o gură de aer proaspăt. Chiar dacă unele dintre ingrediente, fatalmente, au fost scoase din conservă, importanţa lor nu a fost alterată.