noiembrie 2021
Festivalul Naţional de Teatru, 2021
Trăim într-o lume care este incapabilă să îşi reseteze modul de viaţă: metehne precum trădarea, hoţia, minciuna, mentalităţi, prostie, incultură... se regăsesc încă din plin şi, dacă este să privim adânc în istorie, nu în istoria pe care am învăţat-o în perioada comunistă, s-au cam găsit dintotdeauna la poporul acesta. Şi pentru că toate acestea par a fi ereditare, asta e, le vom mai găsi şi în timpul ce va să vină. Există şi lucruri bune, avem şi calităţi, dar, de cele mai multe ori, se agaţă în pânza de păianjen atent ţesută de toate celelalte.

Jurnal de România 1989, gândit, scris şi regizat de Carmen Lidia Vidu, m-a transportat în trecutul recent şi mai puţin recent, aducând în faţa ochilor, odată cu mărturisirile şi mărturiile prezentate, şi amintirile mele din "trecutul glorios al patriei" în care am crescut, în care continui să trăiesc. Sunt decreţel şi am simţit din plin comunismul. Nu mi-a plăcut, nu îmi trezeşte regrete. Mă duc la întâlnirile cu colegii de liceu în uniformă pentru ca să nu uit, pentru că în buzunarele ei mi-am pus amintirile când am pornit să-mi fac un rost în lume.

Avem patru confesiuni directe, pe scenă, şi trei intervenţii filmate în acest spectacol-document. Greutatea spectacolului o dau aceste confesiuni, aceste retrăiri pe scenă ale unor oameni din generaţii diferite, pentru care revoluţia a avut înţelesuri diferite, a fost percepută altfel.

Primul mărturisitor - Constanţa Florentina Ţilea, actriţă a Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti. Florentina este fiica unui ofiţer de armată şi a unei profesoare de biologie. Era un copil în anul revoluţiei, având doar 12 ani. Florentina mărturiseşte că pentru ea comunismul nu a fost ca pentru ceilalţi. Talentată de mică, a ajuns recitatoarea soţilor Ceauşescu, fapt ce i-a conferit luxul de a mânca, după pofta inimii, ciocolată, banane, de a bea Pepsi. Tatăl îşi dorise mult să aibă un băiat, şi l-a avut, dar s-a îmbolnăvit, aşa că Florentina a devenit băiatul tatei şi cântă şi acum împreună "Are tata un băiat". În fundal se succed imagini cu tata ofiţer, cu familia ei, cu ea când era mică, Cântarea României, pionierii. Ea ştie că existau multe lipsuri. O vedea clar la ceilalţi copii. Florentina mai are o intervenţie ceva mai târziu când ne spune cum a ajuns la cercul de teatru, cum a ajuns atât de mult în prezenţa soţilor Ceauşescu, cum trăia ceea ce avea de recitat, cum le-a urat de pluguşor. "Când i-au împuşcat, mărturiseşte Florentina, mâncam şi plângeam".

"ROMÂNIA NU MIROSEA A VIAŢĂ. ERA O ŢARĂ FĂRĂ ENERGIE", ne mărturiseşte în continuare Oana Pellea. A fost un copil iubit, care provine dintr-o familie mult încercată, nu numai în perioada comunismului, pe care îl urăşte. Şi pe comunişti îi urăşte. Turnătorii, cenzura, pâinea pe cartelă, ciorba de gheare de pui... cum le poţi uita? Nu a fost membru de partid. Adevărul, Binele şi Frumosul din antichitate erau la noi Răul şi Urâtul cu întuneric, foame, frig, Minciuna. Oana Pellea a fost acolo în mulţime în decembrie 1989. A vrut să le ducă soldaţilor sarmale, neputând crede că ei puteau fi aceia care trăgeau în oameni. A vrut să fie acolo, să apere televiziunea, nu au lăsat-o să intre. Nu i-a iubit pe Elena şi Nicolae Ceauşescu, dimpotrivă, i-a urât, dar ar fi dorit ca ei să fie judecaţi, să fie pedepsiţi şi închişi pentru faptele lor, nu ucişi aşa cum au fost ucişi. Copilul Oana, alături de părinţii Amza şi Domnica, actriţa Oana alături de colegi, tânăra Oana - le putem vedea pe ecranul imens din fundal.

Daniel Badale este actor la Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti. Pe el revoluţia l-a prins în armată, într-un tab, un tab cu care-l va duce pe Ion Caramitru la televiziune. Confuzie şi stupoare pentru tânărul ajuns în armată în Bucureşti, de pe urma unei şpăgi date unei cunoştinţe de la el, din Botoşani. Atunci a avut loc, însă, o întâlnire marcantă pentru cel ce avea să devină actor, întâlnirea cu Dan Puric. Pe el teatrul l-a salvat ca om al societăţii noastre, cam bolnavă încă. A trăit pentru teatru, a locuit în teatru. Este mândru că face parte din cei cinci Hamlet ai României. Fotografii, documente, sunt proiectate ca să susţină cele mărturisite.

Ion Horia Leonida Caramitru, "căruia tata i-a spus să nu mintă şi să nu fure", începe prin a-şi spune povestea familiei de aromâni din care face parte: cine erau părinţii, bunicii, cum au ajuns în România, arestările din România. Nu poate uita când, la 7 ani, a fost lăsat singur şi toţi ceilalţi ai casei, mama, tata şi sora au fost arestaţi. Sora a revenit după câteva ore, mama după două zile, iar tatăl după doi ani. Amintirile se succed. Îşi aminteşte de multele tentative ale securităţii de a-l racola. Îşi aminteşte de Ceauşescu care nu l-a privit în ochi când a dat mâna cu el, semn al frustrării, introvertirii şi al inculturii sale. Îşi aminteşte de formele de protest prin teatru, prin Hamlet-ul său unic. A refuzat să intre în partidul comunist, un refuz permanent. Şi cum ar putea să uite momentele de la revoluţie. "La revoluţie mi-am învins frica - cel mai jucat moment al vieţii mele". Şi aşa începe povestea apariţiei la televiziune, întâlnirea cu Ion Iliescu, cu Mircea Dinescu, cu FSN-ul. Simţea că ceva nu este în regulă, că nu e firesc. Pleacă comuniştii, vin comuniştii, comunişti de mâna a doua, după cum va afirma Dennis Deletant.

Fiecare moment confesiv este însoţit de fotografii, documente revelatoare din perioada comunistă, din perioada revoluţiei din 1989 (dacă a fost sau nu revoluţie?!). Cuvinte cheie scrise cu majuscule, roşu - culoare simbol a comunismului, secera şi ciocanul, PCR... Şi toate se proiectează peste ei, peste confesori, nu sunt în afara filmului.

Germina Nagâţ, membră în Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Dan Voinea, procurorul din procesul soţilor Ceauşescu şi Dennis Deletant, istoric britanic, vin, prin intervenţiile filmate, să confirme, să sublinieze că România a fost o ţară guvernată de un comunism creat după chipul şi asemănarea conducătorului: naţionalist, semianalfabet, incult.

La final, precum o bandă desenată, se derulează, una după alta, desene cu momente din revoluţie. Vocea lui Ceauşescu răsună peste toţi şi peste toate.

Am retrăit, prin acest spectacol-document, copilăria, tinereţea, revoluţia. Mă bucur că fiica mea nu a mai fost nevoită să cânte "Am cravata mea, sunt pionier", să mai îmbrace o uniformă care să o constrângă, să nu tremure de frig în şcoală, să nu stea la cozi ca să ia raţia de pâine, făină, zahăr şi ulei, să îşi facă temele la lumina de lumânare şi pot să continui aşa, la nesfârşit. Am retrăit şi mă doare că, după mai bine de 30 de ani de la această zisă revoluţie, din păcate, lucrurile nu sunt pe măsura aşteptărilor noastre şi că de vină, încă, suntem toţi aceia care am trăit în comunism. Bine a spus Ion Caramitru, căruia i-a fost dedicat acest moment din festival, pe bună dreptate: "Comunismul va muri când va muri ultimul pui de comunist."

Jurnal de România. 1989 - o producţie a Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti
Premiul pentru Cea mai bună regie (premiul "Lucian Pintilie") la Gala Premiilor UNITER, 2021
Regia: Carmen Lidia Vidu
Scenariul: Carmen Lidia Vidu
Costume: Florilena Popescu Fărcăşanu
Multimedia: Cristina Nicoleta Baciu
Muzica: Ovidiu Zimcea
Benzile desenate: Gabriela Schinderman
Credit foto: Florin Ghioca

 *

Aş fi putut să mă opresc aici, dar dacă tot am vorbit de o revoluţie, ne-am amintit de vremurile declanşatoare, mi-am exprimat regretul că nu suntem încă o societate în care adevărul, binele şi frumuseţea (sigur e o utopie acest lucru) să fie cât de cât prezente în ea, să vorbim de un alt spectacol-document, realizat de Asociaţia Pro Teatru Zalău - Verde tăiat.

Povestea este una reală, mult mediatizată la televiziuni: un pădurar, Liviu Pop, dintr-o comună din Maramureş este împuşcat în 2019 în timp ce surprindea un transport de lemne, tăiate ilegal. Soţia lui, rămasă văduvă şi cu copii, îşi caută dreptatea. Pe soţul ei nu-l mai aduce nimeni şi nimic înapoi, dar cei vinovaţi să plătească pentru fapta lor. Doar că, în România post decembristă, post revoluţionară, lucrurile nu stau deloc cum ar trebui şi dreptatea nu este pentru oricine şi nu este în mâinile oricui. Iluzia dreptăţii este una evidentă. Cei la putere, ei au dreptatea de partea lor, ei pot fura, ei pot minţi, ei pot ucide. Şi nu, nu suntem în vestul sălbatic, acela pe care îl regăsim doar în filmele de odinioară. Suntem în Românica noastră, Românica secolului XXI. Ce folos că au murit oameni într-o revoluţie de catifea, ce folos că s-a strigat "Jos comunismul!" şi "Jos comuniştii!", ce folos că Ion Caramitru a strigat "Armata e cu noi!". Acum nimeni nu mai e cu noi. Cum să îţi faci dreptate? Singur?
 Văduva lui Savin Rus din Stejăreii de Sus ştie adevărul, ştie cine l-a omorât, ştie de ce l-au omorât, dar nu poate să dovedească. Şi primarul ştie. Şi poliţia ştie. Toţi ştiu. Tocmai de aceea nu vor să spună, pentru că ei ştiu, dar altcineva nu mai trebuie să ştie. Adevărul este al lor, dreptatea este a lor. A fost un accident; cauze naturale. Împuşcat din cauze naturale. Nici măcar procurorul de caz nu poate să facă nimic. E la mâna lor. E sub talpa lor. "Ce credeţi, că aşa se rezolvă la noi problemele? Prin spirit justiţiar?"
 Acest spectacol-document este atât de simplu realizat, dar tocmai această simplitate aduce un plus de veridic şi de emoţie. Povestea în sine, aşa cum este ea prezentată de actori, în limbajul din Maramureş, cu câteva bucăţi de trunchiuri în spaţiul strâmt, cioturile rămase ale copacilor tineri tăiaţi, priviţi cu tristeţe de un trunchi înalt, obosit de vreme, bătrân, dar rămas în picioare. Muzica acelor ţinuturi, de jale, de dor, şi imaginile care se intercalează între episoadele poveştii, cu pădurea, cu frumuseţea şi tinereţea femeii, vorbesc la rândul lor, susţin povestea.
 Dreptatea nu se face. Rămâne doar povestea spusă, ca o pildă pentru generaţii. "Plecăm să nu mai vedem atâta verde tăiat".

Verde tăiat - Asociaţia Pro Teatru (Zalău)
Spectacol nominalizat la secţiunea "Cel mai bun spectacol" la Gala Premiilor UNITER, 2021
Autor: Alexandra Felseghi
Distribuţia: Irina Sibef, Florin Suciu, Emanuel Cifor, Răzvan Bănuţ
Regia: Adina Lazăr
Scenografia, decorul şi costumele: Andreea Tecla
Muzică originală: Adrian Piciorea
Light design: Atilla Almasi
Sound design: Adina Lazăr
Desene: Dan Perjovschi
Credit foto: Adina Nedişan

Cele două spectacole-document ar trebui să intre într-o curriculă şcolară, într-un material de studiu şi de analiză pentru tineri. Cum altfel să schimbăm societatea asta atât de schimonosită de nedreptăţi şi de minciuni. Chiar astăzi, când scriu acest articol, mă gândesc la cei de la putere, cărora nu le pasă nici cât negru sub unghie de societate, le pasă doar de puterea câştigată, nici nu contează pentru cât timp, cu cât mai mult, cu atât mai bine. Caută alianţe, se pupă şi se înjură, iar se pupă, iar se înjură. Păcat de cei care au murit la revoluţie, păcat de verdele tăiat. Şi la revoluţie a fost mult verde tăiat.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus