Autorul se numeşte Carmen Lidia Vidu, regizorul care s-a hotărât, în urmă cu peste 4 ani, să adune poveştile unora dintre actorii teatrelor României, să le dramatizeze, să le mixeze cu benzi desenate, fotografii, muzici şi proiecţii video şi sa livreze publicului sub forma unor spectacole de teatru multimedia documentar.
La Sfântu Gheorghe, Constanţa şi Timişoara, a fost vorba de câţiva dintre actorii locului, de biografiile lor, de relaţia lor cu restul trupei, cu publicul, cu oraşul. La TNB, e vorba de patru actori şi de biografiile lor, mai ales în raport cu un eveniment istoric precis: revoluţia din 1989.
O elevă din Iaşi care le recitase poezii tovarăşului şi consoartei (Florentina Ţilea), un soldat în termen la Bucureşti (Daniel Badale), un foarte cunoscut actor de teatru şi cinema (Ion Caramitru), o viitoare mare actriţă de teatru şi cinema (Oana Pellea).
Pe rând (nu în ordinea de mai sus), cei patru păşesc pe scenă şi povestesc. Amintiri, senzaţii, gânduri, vise, coşmaruri, frici, speranţe. Oameni la 47, 27, 20 şi 12 ani. Experienţele diferă, amintirile, asemenea. Florentinei i-a fost milă de cei doi, Daniel a fost în mijlocul evenimentelor şi, totuşi, departe de ele, lui Ion un comandant militar i-a pus la dispoziţie TAB-ul în dimineaţa de 22, Oana s-a gândit să ducă mâncare soldaţilor.
La peste 30 de ani distanţă, raportarea la evenimentele de atunci este, de asemenea, cum nu se poate mai diferită. Pentru Oana, emoţia acelor zile e răvăşitoare. Pentru Ion, vorbim, pesemne, de momentul decisiv al vieţii. Pentru cei doi tineri, e rost de multa ceaţă, confuzie, neînţelegere. Consensul pare a se forma mai degrabă în ce priveşte lunile, anii ce au urmat lui decembrie 1989. Din acest punct de vedere, cei patru sunt, la unison, dezamăgiţi şi furioşi.
Între mărturisirile live ale actorilor, trei înregistrări video. Germina Nagâţ, cercetător CNSAS, istoricul Dennis Deletant, magistratul Dan Voinea (procurorul din procesul Ceauşeştilor). Nagâţ e acuzatoare, netă şi precisă, Deletant explică cu pricepere, Voinea narează episoade haotic-comic-suprarealiste legate de faimosul proces.
Când şi când, uriaşe proiecţii aruncă la scară giga spaţiul de joc. Cristina Nicoleta Baciu pune "tunurile" pe clădirea TNB-ului. Lăsând capul pe spate, realizezi că spre aceeaşi bucată de cer s-au uitat şi ei, cei care, pe 21, 22 şi în zilele şi nopţile ce au urmat au stat, au mărşăluit, au fugit, s-au ascuns, s-au pupat, au scandat, au tăcut, au murit în Piaţa Universităţii, la Dalles, pe Batiştei, spre Romană, spre Unirii, spre Rosetti. Asta devine brusc mai important decât orice altceva. Suntem acolo, suntem chiar în locul unde câteva zeci, poate chiar sute de oameni au venit pentru libertate şi nu au mai plecat niciodată.
Benzile desenate (Gabriela Schinderman) transformă vedetele acelor zile în super-eroi. Câţiva anonimi de atunci capătă şi ei aură legendară. E vară, e faza a doua (oare din câte?) a pandemiei de Covid, e una dintre primele premiere de după izolare, spectatorii poartă măşti, scaunele sunt aşezate la distanţa epidemiologic corectă. Cine mai are oare timp, dispoziţie, înclinaţie, să se întoarcă în acel decembrie misterios acum, când prezentul ne fuge de sub picioare?
Jurnalul acesta nu trebuia să aibă premiera în 2020, ci în 2019, şi nu trebuia să se joace afară, ci la interior. Lucrurile însă s-au aranjat cum le-aţi citit şi poate le-aţi / le veţi privi pe viu. Poate că nu e nici un înţeles aici, după cum poate că era nevoie de spectacolul acesta, în spaţiul acesta, pentru oamenii aceştia şi pentru oamenii aceia.