Pe Alexandru Chindriş mi l-am amintit din Medea's Boys, Roxana Fânaţă a câştigat marele premiu al Galei HOP 2019, Eva Danciu vine din lumea baletului clasic, Mariana Gavriciuc şi Tavi Voina au fost parte din proiectul DansNomad ("10 artişti din diferite domenii - dans, actorie, muzica, foto şi film - au explorat spaţiul public al oraşelor Deva, Reşiţa şi Lugoj"), Ciprian Valea joacă, alături de Roxana Fânaţă, în acel Rambuku al Naţionalului timişorean care a câştigat UNITER-ul 2018, Pedro Aurelian Gâfei se recomandă ca instructor de coregrafie şi freestyle.
Cam asta oferă o căutare frugală pe net. Un răspuns cu adevărat relevant despre cei 7+1 vine însă din spectacolul acesta proaspăt de pe terasa TNB (care se va muta, din octombrie 2020, în Sala Mică). O oră de delicii intelectual-senzoriale, în care se râde pentru că se cântă (din difuzoare) şi se dansează (din toată inima & idem corpul).
Pornind de la faimosul codex Murphy-an (un inginer de aviaţie care a spus prin anii '40 "If anything can go wrong, it will" şi de aici a început restul), Andrea Gavriliu (concept, coregrafie, univers sonor) ne convinge că orice lege poate fi / merită încălcată. De pildă, cea, nescrisă, conform căreia un spectacol de teatru contemporan n-are cum să fie o comedie. E, uite că are. Sau cea conform căreia nu se poate dialoga cu puricii (Oh-ho-ho, tempora!) de la tv. Sau că nu se poate dansa în lipsa muzicii (de parcă n-am fi stabilit deja că "liniştea nu înseamnă lipsa muzicii"). Sau că nu se poate face magie / coregrafie pe bază de 1, 2, 3, nenumărate pungi de plastic albe. Şi altele, şi altele.
Mă rog, sunt momente când legislaţia nescrisă, dar curat violată, atinge culmile de sus ale îndrăznelii. Fără a strica surpriza, e de spus că spectacolul nu e lipsit de oarece elemente de nuditate dansânde. Pe hohotele de râs ale audienţei, desigur. Pentru stârnirea poftei, se recomandă mixarea breaking news-ului "goliciune la TeNeBeu" cu you tube-area Da, da, dirla, da, da by Margareta Pâslaru.
Apoi, mai e o cutumă conform căreia, apăi, dacă-i dans, atunci aşa să-i rămână, până la capăt, stilul. M de la Murphy se joacă şi acest sens. În paragraful special dedicat Flaviei Giurgiu, te trezeşti în plin Afrim! Jucat mai jos cu vreo câteva etaje, mult-discutatul său Trei surori propune multiple pasaje în care spectatorul dialoghează cu trupul tăcut şi gândurile vorbitoare ale actorului. La Gavriliu, Flavia Giurgiu dansează pe video, dansează pe live, în timp ce gândurile ei se aud din difuzoare. E contrapunctul interiorizat al unui spectacol ce se construieşte pe exuberantă exterioritate.
Ce s-ar mai putea spune? Poate că faptul că se impune o revedere (eventual, cu shazam-ul pitit bine şi deschis la anumite momente), că pleci de pe acoperiş vrând să faci şi tu, biet sedentar, ce fac băieţii şi fetele acelea, că, uşor-uşor, Andrea Gavriliu intră în prima linie a creatorilor de spectacol teatral. Şi că există momente când viaţa e chiar miştoacă!