Cu această amintire am intrat la noua întâmplare ludic-coregrafică, descinsă din puţul gândirii celui mai popular filosof al secolului şi recomandată prin nonconformism şi modernitate. Când colo - "Lasciate ogni speranza, voi ch'intrate..." (Lăsaţi orice speranţă, voi cei care intraţi). Un motto necesar spre a tempera din start orice aşteptări similare. Căci anunţul îmbietor despre "un spectacol de teatru fizic, viu, ludic, plin de umor" comportă, la faţa locului, câteva mici amendamente necesare, cred eu, celor ce vin la pomul astfel auto-lăudat. Avem de-a face nu cu un text / scenariu / libret, ci cu un "concept" asumat de coregrafa Andrea Gavriliu. Premiată de Senatul UNITER pentru întraga activitate coregrafică din anul 2018, ea este astăzi invitată acolo sus, pe borul de beton al pălăriei lui nenea Iancu, să ne scalde în modernitatea post-culturală a momentului. Cum UNITER-ul şi TNB-ul au cel puţin un IQ (pardon, un IC) comun, traseul promovabil pare a-şi avea, vorba patronului ILC, merchezul lui.
După cum ne anunţă fluturaşul de prezentare, a rezultat nu un spectacol, ci un ditai performance-ul! Căci, aşa cum scrie şi pe pagina de Facebook - Performance Art (Teatru) - teatrul ăla, chipurile naţional, a ajuns să stea bine (con)strâns între paranteze. Mai departe: performance-ul de faţă este un puzzle! Şi nu unul oarecare, ci bazat pe celebrele legi ale marelui gânditor universal Murphy! Conceptualizate mai mult sau mai puţin profund şi exprimate prin limbajul corporal al celor "opt performeri" care dovedesc, pe parcursul celor 60 de minute, reale aptitudini într-ale dansului şi, pe alocuri, a pantomimei. Alte calităţi actoriceşti? Poate data viitoare, dacă vor avea noroc de un text dramatic. Căci această întâmplare de divertisment şi umplutură nu cred că relevă, pentru ei, mai mult decât o făceau lecţiile de mişcare scenică din studenţie. Dimensiunea caricaturală şi, pe alocuri, lascivă a mişcărilor - foarte apreciată, eventual, prin ceva cluburi de noapte, nunţi sau petreceri în pijamale - poate fi pusă nu doar pe seama conceptului, dar şi a unei muzici cu frecvente tangenţe orientale, altfel din ce în ce mai răspândită pe aici, pe plaiul mioritic. Cât despre spiritul - luat la purtare artistică din înţelepciunea lui Murphy - mi se pare de o superficialitate lustruită şi crocantă - demn urmaş al autohtonilor Gâgă sau Bulă. La faţa locului, invocatele "micile mari paradoxuri din viaţa noastră" sau "acele imperfecţiuni care ne unesc şi ne îndepărtează în acelaşi timp" sunt doar exerciţii de teoretizare publicitară, apăsând (involuntar?) pe oximoronismul nostru cel de toate zilele. La vedere, răsar doar nişte mărunte întâmplări cu televizorul hârâitor care e purtat / te duce cu preşul (aluzie repertorial-băieşciană?), ca să nu mai amintesc de subtilitatea metafizică a scene(te)i cu mişcarea falselor fese, într-o tristă discordanţă, nu doar cu priveliştea sonoră, ci şi cu deux-pièce-ul <
Dacă e să dăm crezare autoarei de concept, avem de-a face cu "un spectacol prin care am dorit să alătur opt corpuri, care provin din limbaje de mişcare diferite (...), o juxtapunere de culturi. Îmi imaginez toate aceste straturi ca pe componentele unei mari maşinării Rube Goldberg, al cărei mecanism este dansul". Aşa o fi... dacă pornim de la explicaţia marca Wikipedia, potrivit căreia respectiva maşinărie este un mecanism folosit în desenele animate şi conceput deliberat pentru a efectua o sarcină simplă într-un mod indirect şi excesiv de complicat.
Faptul că spectacolul este plasat sub genericul 9 G (de la Noua Generaţie) - un program dedicat, curajos şi binevenit, experimentului teatral şi, mai nou, coregrafic - poate stârni din start interesul. Am văzut, în cadrul lui, o serie de montări valabile, originale, fie şi discutabile pe ici, pe colo... ceea ce este chiar de dorit la orice experiment.
Ceea ce mă nedumereşte, însă, în cazul de faţă este plasarea declarată în aria orientării mainstream - o formă de surogat care pune deliberat şi excesiv, chiar exhaustiv, accentul pe sunet şi imagine, lepădându-se cu avânt şi cerbicie nu doar de cultură şi cuvânt ci, la extrem, chiar de idee. Mainstream-ul acela din care se revendica o celebritate de tip nou (Irina / Irra Râmeş / Rimes) desemnată de Ministerul Culturii să fie influencer pentru "domnul sculptor Brâncuşi". Orientare ce aşează pe piedestalul popularităţii juvenile superficialitatea, până la ignoranţa fudulă. Videoclipul, hip-hop-ul şi graffiti-ul bezmetic sunt prototipuri de notorietate mediatică al acestei boleşniţe post-moderne, post-intelectuale, post... şi iar p(r)ost. Ce înseamnă şi încotro conduce o astfel de orientare programatică? La antinomizare: destructurarea în răspăr cu coerenţa. Superficialitatea şi vulgaritatea contra elocinţei, a subtilităţii şi bogăţiei semantice. Aleatoriul de factură "ce-o fi, o fi..." versus, elaborare, construcţie, semnificaţie... până la edulcorarea / vulgarizarea însăşi a substanţei ideatice. Iată de ce, eu unul rămân sceptic în faţa unor asemenea "evoluţii" în plan estetic şi cultural.
După o oră întreagă a unui astfel de performance, te întrebi nedumerit: Emoţionează? Distrează? Aduce măcar o idee, dacă nu o revelaţie? Chiar peticită cu perlele globale culese din marele clasic american, tentativa conceptuală a Andreei Gavriliu se duce glonţ spre derizoriul nu ironizat, ci îmbrăţişat, ambalat şi promovat în vorbe frumoase. Mă tem că, pe această cale, nici nu va trebui să ne mai întrebăm, retoric, "cine-a pus Murphy pe clanţă"?