octombrie 2020

Artistul sirian Nimat Badawi este unul dintre cei mai remarcabili artişti ai prezentului. Licenţiat în Arte Plastice la Universitatea de Arte din Aleppo, a studiat icoane şi restaurări bizantine la Roma. Este fondator şi instructor de artă la Roland Khouri Art Center din Aleppo. A avut numeroase expoziţii în Italia, Grecia, Franţa, Spania, Armenia şi, bineînţeles, Siria.

Pictura sa, sensibilă, narativă şi misterioasă, descinsă din limbajele clar-obscure ale inimii e una profund estetică şi discretă, subtil-simbolică, dar fără a se prevala prioritar de coduri şi ermetisme. Sunt lesne de recunoscut reperele iconografice şi imagourile arhetipale, dar poveştile incorporate în planul lor au particularităţi care le scot din planul pur alegoric. Imaginile pătrund într-o infrarealitate a simţirii, trezind-o din stările vegetative şi decantează forme primordiale ale vieţii interioare - în întruchipări mitologice. O pictură în care se întâlnesc zei antici cu îngeri orientali, cu personaje din doctrina creştină şi cu eroi din fantasmele copilăriei. Ceea ce e particular în lucrări este lipsa de tensiune pe care iconografia tradiţională o impune prin dualismele arhi-cunoscute: suflet-trup, spirit-materie, pasiune-rugăciune, natură-conştiinţă, dorinţă-sacrificiu, supunere-libertate, masculin-feminin. Ele se profilează, distinct, dar nu într-un raport de forţe contradictoriu, ci într-o complementaritate îndrăgostită.

Tocmai această ne-tensiune, care destramă antagonismele pe care gândirea canonic-raţionalistă-şi-tiranică le dictează fiinţei, e cheia lucrărilor sale. În ele inima e cea care subordonează ideile, stările, fantasmele, raporturile de forţe reprezentate. Indiferent de stilul abordat în diverse serii şi etape, Nimat Badawi pictează icoane ale dragostei erotice.


Picturile înfăţişează osmoza tuturor elementelor primordiale în compoziţii vizuale organice: pământ, apă, aer, foc şi suflet se întrepătrund. Atmosfera numinoasă şi paleta de culori redusă, accentele de lumină şi umbră sugerează faptul că totul se petrece în interior, în zone de interferenţă, în stări crepusculare cum sunt cele dintre somn şi trezie, dintre vis şi reverie. Lucrările surprind realităţi infrapsihice, ele dezvăluie formele trăirii într-un limbaj vizual care se încheagă natural - nesubordonat unui fond de idei sau intenţionalităţi - în care formele se scurg unele în altele şi se preschimbă prin contagiune, exact aşa cum se întâmplă cu toate elementele din natură. În lucrările lui sacrul se contopeşte cu instinctele.

Suflete îndrăgostiţilor fuzionează, se amestecă, materia se preface în duh şi duhul devine carne.


Oscilăm între angoasa de a fi prinşi într-o relaţie pasională şi aceea de a nu fi prinşi.

Pasiunea e un act de credinţă - în transcendenţă - într-o mai mare măsură decât atracţie fortuită, dacă nu crezi in conexiunea profundă cu un altul arderea rămâne doar act de consum şi nu poţi să crezi dacă nu există o potrivire genuină, care se impune ca un dicteu al naturii.

Sentimentul, cu cât e mai profund, atinge straturi tectonice mai adânci al fiinţei, trece de teritoriile identităţii proprii, angrenează ceva mai mult decât doar conţinuturi de natură personală: sunt contopite în el şi experienţele strămoşilor, arderi de dincolo de existenţa cunoscută şi experimentată. Există un substrat de trăire mistică, mitologică sub pânza freatică a simţirii proprii.


Picturile lui Nimat vorbesc despre metamorfozele melancoliei şi pasiunii, despre cum trec una în alta, despre întâlnirea dintre sublimul şi grotescul din noi, despre cum ele coexistă în noi, dar o arată cu blândeţe şi admiraţie, fermecat de frumuseţea acestei logodne.

Non-dualismul se simte izbitor. Mă gândesc desigur, la efortul cu care Augustin, africanul, s-a canonit să arate în formule filosofale ceea ce pictura artistului sirian arată cu atâta simplitate.


Personajele fantomă din lucrări sunt deopotrivă duh şi senzaţie viscerală. Formele par a fi făcute din ţesut organic, dintr-o substanţă vie, macerabilă, care prezintă irizaţii, deformări, pete, striaţii asemeni planetelor, frunzelor, bacteriilor sau rănilor, dar îmbălsămată în frumuseţe pură. Această candoare a formelor şi conţinuturilor care se descompun şi se perimează, acest lirism al destrămării, profund melancolic, inundă pânzele şi le învăluie într-o lumină diafană.


Ceea ce conţin şi transportă suflul imaginilor e starea de îndrăgostit.

Graţie pură. O formă de levitaţie pe deasupra oricărui pericol sau regret, o certitudine care anulează spasmele interioare, dubiile, criza existenţială, durerea de a încerca să te înghesui într-un pat al lui Procust. E calea ieşirii din lume şi din cavitatea în care sucurile gastrice ale singurătăţii macerează fiinţa. Tot ce e neguros se stinge, se estompează, conflictele se evaporă, rănile se închid, trecutul îşi păstrează doar nimbul şi sevele numinoase.

În acea stare, ca femeie vrei să fii stăpânită de el, gravidă cu fiinţa lui, străpunsă de forţa lui, posedată de tot ce are, de întreaga lui făptură: duh, forţă, durere, chin lăuntric, spaime, tot.

Toate piesele interioare se aşază liniştit şi blând, într-o ordine firească a sinelui şi a lumii. Înţelegi totul, accepţi totul. Înţelegi mai ales că o astfel de întâlnire nu e un produs al conştiinţei sau al nevoii, e orice mai puţin o creaţie. Înţelegi că fără acea privire, a aceluia, nu ai fost şi nu puteai fi decât un biet carusel de nelinişti, tânjeală, senzaţii inconfortabile, regrete, suspine desperecheate, nostalgii convulsive şi melancolie. Dar în puterea privirii lui eşti tu însăţi, întreagă, femeie.


Nici un conflict cu ceilalţi sau cu lumea nu mai are temelie. Forţa erotică rupe orice zăgaz, dă peste cap toate frânele, descompune simţul realităţii. Şi atunci când are şanse de împlinire şi când nu are, dragostea e absurdă, e fără nici un strop de pragmatism sau finalitate, e exact ca arta, complet necontingentă, trăire năvalnică care ia totul cu asalt, pârjoleşte toate cele care în devălmăşia lor molcomă sau zbuciumată păreau a alcătui un puzzle interior familiar. Ea nici nu mizează pe cotidian, pe relaţie, doar pe clipe a căror intensitate cântăreşte mai greu decât orice altă sursă de plăcere, de mulţumire, de frustrare.

Îndrăgostirea anulează orice conflict cu lumea. Menirea ei nici nu e să dureze ci să te inspire. Îi cred pe neartişti că mai rău le face, ei au alte socoteli. Gellu Naum vorbea mereu de muză... Pentru un poet, muza e cel / cea care ţine aprinsă pâlpâirea frumuseţii, vibrattoul acela melodic, tulburător, care îţi ţine sufletul insomniac, într-o frenezie istovitoare, dar la care n-ai renunţa nici mort.


E o întâlnire absolut reală cu un altul a cărui fiinţa are acelaşi calibru, dar e ceva mai mult şi mai presus. Bărbatul trebuie să domine, să conducă, femeia să i se aşeze la picioare. (În visul meu întotdeauna a fost aşa!) Nu e nici descoperire, nici revelaţie, nici bruscă şi năucitoare întâlnire cu partea cea mai umbrită a sinelui. Nu e nimic excepţional, e cel mai firesc lucru cu putinţă. E o des-străinare. Acel cineva e acasă. Te scoate din toate cercurile infernului cotidian: din cel al încercării de a te face înţeles, de a te traduce, de a fi invizibil, şi din exilul singurătăţii şi al lumii deopotrivă. E pură recunoaştere, nimic altceva decât recunoaştere limpede, translucidă a unei fiinţe înrudite, de acelaşi calibru sau superioară în profunzime, bunătate, sensibilitate, ardoare, ardere intimă.

Nu vedem pe oricine, nu ni se arată frumuseţea oricui.

O clipă suspendată în afara lumii care răscumpără prin splendoare toţi timpii morţi şi arşi, tot ce e tern, accidental, lipsit de sens, bulversant, angoasant.


Să mizezi totul pe ea e o nebunie, şi n-o poţi nici măcar păstra, amintirea ei rămâne doar un ecou vag, un contur, o umbră schiţată în inimă, din care sufletul muşcă tulburat ca dintr-un fruct fantomă. Clipa aceea e hrană pentru zei, te urmăreşte doar conştiinţa extazului apus, a fericirii intangibile. Dar ce contează?

Patimă. Dorinţă de erotism violent. E momentul în care te dăruieşti altuia cu totul, când te abandonezi, o stare care amestecă rugăciunea şi sentimentul sacrului cu teroarea de a fi posedat de instincte şi cu durerea unei prade atunci când e sfâşiată. Esenţă de viaţă.

Îndrăgostitul ţipă să îi fie sfâşiată inima şi carnea.


Aşa arată, tatuată în inimă, în adâncul ei imaginea acelei clipe care contopeşte instinctul cel mai feroce cu lumina cea mai pură.

[Aceasta este doar o schiţă pentru un studiu mai amplu al lucrărilor lui Nimat Badawi.]
De: Regia: Cu:

Articole similare

Articole similare

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus