Deşi fiecare şcoală medievală a impus propriile canoane de reprezentare, arta iconografică nu a fost într-atât de canonică pe cât se voia, ea a evoluat de la un secol la altul şi de la o cultură la alta, urmând traseul firesc al transformărilor sociale şi punând în legătură credinţa şi elementele sale simbolice cu viaţa de zi cu zi.
După Erwin Panofsky, iconologia încearcă să dezvăluie principiile subiacente care formează atitudinea de bază a unei naţiuni sau unui curent cultural, a unei clase, a unei perspective religioase sau filosofice, care este modulată de o personalitate şi condensată într-o singură operă.
E greu de imaginat cum e să îţi vezi străzile tinereţii distruse, casele pe lângă care ai trecut de zeci de ori în ruine, cum e să te pomeneşte în decurs de câteva luni într-o lume descompusă, să fii nevoit să trăieşti printre dărâmăturile a ce a fost cândva realitatea ta. Artistul sirian Nimat Badawi încearcă să capteze în icoanele sale imagini ale sufletului captiv, încarcerat, suspendat în spaţiile interstiţiale dintre timpuri şi dintre faliile unor realităţi inaccesibile sau insuportabile. Sufletul e, în cea mai mare măsură, memorie. Şi cel individual şi cel colectiv. E înnăscută în noi această nevoie de a crea icoane. Mircea Eliade folosea des noţiunea de consacrare ca sinonim pentru consfinţire. Particula "con" mi-a atras atenţia. Icoanele sunt legături, sunt punţi, ferestre. Ele nu codifică atât cât propulsează, transportă un "suflu" dintr-o dimensiune în alta, o fac prin sugestie sensibilă, nu discursiv, ele comunică exact ceea ce nici un text, deci nici o mărturisire nu poate cuprinde.
Icoana consacră noduri ale legăturii dintre suflet şi lume sau dintre sufletele individuale sau dintre ele şi ceea ce doar au visat şi sperat şi râvnit. Icoana pune sufletul în centrul lumii, logodeşte carnea cu sufletul. Trupul îndrăgostit, "de graţie", care e cel din icoane, e întotdeauna simbioza dintre ele.
Iniţiat la Roma în artă bizantină, Nimat Badawi păstrează în stil ceva din graţia şi simplitatea liniilor, din esenţialismul reprezentărilor şi din simbolismul specifice iconografiei clasice, dar lucrările sale surprind chipuri inocente ale unor oameni obişnuiţi, copii sau femei. Portretele lor sunt pictate pe bucăţi de lemn găsite printre dărâmături cărora le adaugă, într-un compoziţie eterogenă, alte fragmente de obiecte distruse în timpul bombardamente în Aleppo. Pavel Florenski spune că iconostasul are menirea de a dezvălui, de a revela Împărăţia cerurilor şi de a o face prezentă, vede în el o "uşă în Împărăţie". În icoanele artistului sirian, însă, personajele par a fi prizoniere, după "gratii", doar frumuseţea angelică şi seninătatea chipurilor sugerează o zonă de contact cu cele celeste. Dar compoziţiile sugerează că acestea nu ar putea comunica sau proiecta nimic, sunt feţe care exprimă o frumuseţe-încremenită, ele însele prăbuşite în lumi interioare.
Orice icoană e o punte şi o cale a speranţei. Avem nevoie să plăsmuim icoane, aşa cum am arunca nişte ancore în ceţurile devenirii, ca să nu ne simţim complet pierduţi, indiferent dacă ele sunt cioplite în lemn sau (aş adăuga eu) în sânge.
Crenelurile sculptate în lemnul icoanelor sunt imagini alegorice ale străvechii cetăţi medievale din Aleppo, simbol al oraşului, care datează din perioada Ayyubid.
Dar colina pe care se înalţă a fost spaţiu de cult încă din mileniul 3 î.Hr. De atunci datează templul descoperit recent al vechiului zeu al furtunii Hadad, după cum e consemnat în textele cuneiforme din Ebla şi Mari.
Fortăreaţa a tot fost atacată şi parţial deteriorată. A fost cucerită de Amir Timur, în invazia din 1401.
În timpul ciocnirilor cu regele persan Khosrau Parviz din secolul al VII-lea, se spune că populaţia din Aleppo s-a refugiat în Cetate deoarece zidul oraşului era şubrezit. În prezent, foarte puţine rămăşiţe din perioada bizantină au fost găsite pe Dealul Cetăţii, deşi se ştie că cele două moschei din interiorul Cetăţii au fost convertite din biserici construite iniţial de bizantini.
În războiul din 2012 poarta a fost din nou distrusă, dar cetatea-citadelă a rămas neatinsă, aşadar imaginea ei reprezintă un simbol al rezistenţei şi supravieţuirii locuitorilor oraşului, care au avut o istorie încărcată şi zbuciumată, plină de evenimente tragice.
Nu doar cruciadele, cuceririle otomane, ci şi un devastator cutremur a lovit oraşul în 1138, unul dintre cele mai distrugătoare din istoria cunoscută.
Icoanele lui Nimat sunt eclectice şi amestecă un simbolism de tip modernist cu elemente tradiţionale de artă religioasă, specifice bisericilor orientale.
Icoanele lui nu sunt doar "punţi" către zone inefabile ale simţirii, ci şi artă a memoriei.
Tocmai asta e piatra de încercare a contemporanilor care caută să cultive amnezia, care nu vor decât clipa prezentă. Icoanele, înţelese într-un sens mai vast, nu doar strict religios, sunt contraponderea operei de fragmentare, disoluţie şi dezagregare a reperelor anterioare, care e specific postmodernă. De ani buni studiez diferenţele de "cronologie", dar şi cosmologie culturală dintre occident şi orient şi descopăr că spiritul deconstructivist, care are ceva din furia iconoclasmului originar, nu se opune doar spiritului tradiţional, ci şi oricărei încercări a sufletului de a-şi conserva un tezaur care i-ar putea îngreuna tranzitul de la o stare de agregare la alta sau prăbuşirea într-o zonă de suprafaţă în care mintea coace, face şi desface "realitatea" după bunul său plac.
Icoanele nu lasă frumuseţea să se risipească, ele sunt, printre altele, rezervoare ale unei memorii secrete care împiedică despărţirile sau rupturile radicale ele salvează mereu ceea ce pare a fi sortit pieirii.
Ce poate face un artist care se vede nevoit să-şi reconstituie lumea la loc din cioburi şi ruine? o lume atât de fragilă şi de uşor de demolat "peste noapte"?
Icoanele sunt o piesă de rezistenţă în faţa oricărei furii demolatoare, fie ea orchestrată cultural sau politic.
În societăţile contemporane, contra-tradiţionale, iconoclasmul atinge acum resorturi invizibile, mai subtile, dărâmă icoane impalpabile: feminitatea, destinul, identitatea sufletului, natura umană primordială.
Trebuie să spun că, printre altele, Nimat restaurează şi reface biserici dărâmate de bombardamente. E deopotrivă pictor şi sculptor.
Am regăsit în lucrările lui anumite motive şi elemente din şcolile gnostice şi din credinţele orfice şi asta mi-a atras atenţia.
Această încăpăţânare de a conserva, restaura şi salva "memoria" unui oraş de nenumărate pericole concrete sau impalpabile sau de diverse forme de represiune, în condiţiile cele mai dure şi mai precare pare un gest absurd într-un loc în care pacea a fost mereu o efemeridă sau o stare de echilibru fragil.
Felul în care artiştii se opun opresiunii sociale şi războiului, dar şi cenzurii sau diverselor tabuuri culturale - mă gândesc acum şi la grupul celor din Viena lui Klimt sau la mişcarea Dada - face ca aproape orice discurs artistic să fie subversiv şi să aibă deopotrivă rolul de a submina totalitarismele, de a conserva diverse elemente culturale ameninţate şi de a spune adevărul atunci când acest lucru devine problematic.
Icoanele lui sunt imagini ale inocenţei suspendate între ziduri, ruine şi fortăreţe, prizonieră de război într-o luptă cu care nu are nimic de-a face.
Fiinţa intimă nu e intelectuală, ea se mişcă pe o altă orbită decât cea oferită de realitatea concretă, ea crede, speră, secretă imposibilul, nu se poate leapădă de fantasme. Uneori avem şansa să ne naştem în oraşul potrivit, alteori bântuim prin lume, căutându-l. Oraşele fantomă din sinea noastră ne strigă pe nume, trebuie să trăim acolo, orice ar fi, chiar dacă, aflaţi acolo, concret, ne-am simţi la fel de departe de oraşul-interior.
În fiecare dintre marile metropole singurătatea are un gust diferit. Nu întotdeauna te striveşte. Uneori suflul oraşului poate fi captat în gesturi şi acte rituale. Fiecare stradă are de spus povestea ei, fiecare casă poartă, dincolo de ziduri, taina unor destine. Umbrele metropolelor înregistrează toate cele trăite. Un cinematograf de cartier, un copac bătrân, un gard năpădit de buruieni, toate au câte ceva de spus despre bucuria sau tristeţea, zbuciumul cu care oamenii le-au frecventat şi s-au atins de ele.
Un oraş este o cutie de rezonanţă, dar şi una care memorează. E un creuzet în care se amestecă timpurile.
Nu geometria străzilor, nu farmecul descompunerii clădirilor vechi, din centru, nu ruinele, nu formele propriu-zise ale locului, ci aburul vieţii conţinut în ele e cel care face muzica. La orele dimineţii, amiezii şi amurgului, lumea se destramă pentru jumătate de ceas, devine imaterială, transparentă şi sufletul locurilor devine mai prezent. O ceaţă de stări şi gânduri şi umori, de zvonuri, un amalgam în care se întrepătrund ţipetele păsărilor, chiotele copiilor, huruitul maşinilor, fornăitul cailor, zgomotul paşilor, sunetul şoaptelor şi râsetelor, mirosul de pâine caldă, parfumul grădinilor, culorile rochiilor, se ridică în aer, pătrunde în plămâni, apoi se risipeşte. Respirăm sufletul oraşului.
M-am gândit cu care dintre oraşele imaginare ale lui Marco Polo din cartea lui Italo Calvino asociez eu Aleppo, aşa cum resimt eu oraşul din icoane lui Nimat, dar şi din alte lucrări. Îmi vine să spun: "Zaira".
"Zadarnic, preamilostive Kubilai, voi încerca să-ţi descriu Zaira, cea cu bastioane înalte! Aş putea să-ţi spun din câte trepte sunt făcute străzile care coboară în scară, ce fel de bolţi au arcele porticurilor, cu ce foi de zinc sunt învelite acoperişurile, dar ştiu deja c-ar fi ca şi cum nu ţi-aş spune nimic. Nu din asta e făcută cetatea, ci din legături între măsurile spaţiului şi întâmplările trecutului: înălţimea la care a fost pus un lampion şi distanţa de la pământ la picioarele atârnânde ale unui uzurpator spânzurat; firul întins de la lampion la balustrada din faţă şi ghirlandele care însoţesc alaiul nupţial al reginei; înălţimea acelei balustrade şi saltul ibovnicului care trece peste ea în zori; înclinaţia unui jgheab şi mersul solemn al unei pisici care îl străbate, strecurându-se pe fereastră; distanţa de tragere a canonierei apărute deodată dinspre coastă şi ghiuleaua care distruge jgheabul; ruperea plaselor de pescuit şi cei trei bătrâni care, aşezaţi pe dig să cârpească plasele, îşi spun a suta oară povestea canonierei uzurpatorului, care se zice c-ar fi fost un copil din flori al reginei, părăsit în scutece acolo, pe dig. Cu valul acesta, stârnit din amintiri, oraşul se impregnează ca un burete şi se dilată. O descriere a Zairei, aşa cum este astăzi, ar trebui să cuprindă tot trecutul Zairei. Dar oraşul nu-şi povesteşte trecutul, ci şi-l conţine, aidoma liniilor din palmă, înscris în colţurile străzilor, în grilajele de la ferestre, în balustradele scărilor, în antenele paratrăsnetelor, în lăncile drapelelor, fiecare fragment la rândul său brăzdat de zgârieturi, de tăieturi zimţate, de scrijelituri, de lovituri de tun." (Italo Calvino, Oraşele invizibile).
Notă: Nimat Badawi, născut în 1965, este licenţiat în Arte Plastice în Pictură la Universitatea din Aleppo, a studiat icoane şi restaurări bizantine la Roma, este Fondator şi instructor de artă la Rolan Khouri Art Institute şi specialist în restaurare de artă. A participat la numeroase expoziţii internaţionale, din Siria, Orientul Apropiat, Europa şi Statele Unite şi a făcut pictura murală a Domului Catedralei Siriene Catolice din Aleppo.