A fost pentru mine a patra ediţie a Berlinalei. În general, ştiam la ce să mă aştept: oboseală, stress, cîteva filme memorabile. Festivalul Internaţional de Film de la Berlin înseamnă, ca orice mare festival de film, un eveniment la care jurnaliştii se năpustesc asemeni ursului la miere. Prin urmare, agitaţia e subînţeleasă. Cozi la intrarea în săli, aglomeraţie la cutiile de presă, cozi pentru biletele la reprezentaţiile unde nu se poate intra cu badge-ul, cozi la camera cu calculatoarele ("schreibzimmer", na!), cozi la toalete. Fiecare e pentru sine. Unii jurnalişti se aşează cu tupeu în faţa ta, deşi coada e de zece metri în spate. Dacă le faci observaţie, se prefac a nu-şi fi dat seama. Dacă îţi laşi haina pe un scaun la o conferinţă de presă şi mergi să-ţi iei o sticlă cu apă, te poţi trezi cu ea dată la o parte şi cu altcineva pe locul tău. Berlinala înseamnă însă şi petreceri la care poţi avea norocul să dai peste vedete, înseamnă şi cocktail-uri şi mic-dejunuri la care jurnaliştii primesc invitaţii în cutiile de corespondenţă şi unde se duc mai ales pentru a mînca şi a bea pe gratis.
Dar Berlinala înseamnă mai ales filme. Deci dacă vrei filme, trebuie să uiţi restul. Din Competiţia Oficială sunt programate în general trei vizionări de presă pe zi. Dacă nu-ţi ajung, mai sunt proiecţii pînă în noapte la celelalte secţiuni- Panorama (care a căpătat prestigiul de a programa filme mai interesante decît Competiţia Oficială, nu numai filme gay, aşa cum se spune), Forum, diverse retrospective, Kinderfilmfest. Cele mai multe proiecţii au loc în zona Potsdammer, o binefacere pentru cine are de alergat de la o sală la alta. În privinţa mîncării, majoritatea jurnaliştilor se alimentează de la snack-urile din complexul comercial Arkaden, unde eu fac anual o cură de schinken - cel mai bun sandviş cu friptură de porc, zemoasă şi cu crustă, pe care l-am mîncat în viaţa mea. Dimineaţa, dacă eşti atent, o să te amuzi să-i vezi pe jurnalişti (identificabili după genţile pe care le primesc de la festival) alergînd spre Palatul Festivalului ca nişte muncitori spre uzină. Dacă întîrzii, nu ţi se mai dă voie în sală, chiar dacă mai sunt locuri libere. Bine că ţi se dă voie să ieşi, căci au fost destule filme în acest an care să te umple de furnici în tălpi.
Puţine vîrfuri în Competiţia Oficială
În acest an, în Competiţia Oficială au fost 19 filme, dar din Selecţia Oficială au făcut parte, în afara competiţiei, filme aşteptate ori deja foarte cunoscute, dintre care trei nominalizate la Oscarurile ce se vor da în 5 martie (Capote, Syriana, The New World). Cu toate acestea, impresia mea este că, judecînd doar după nivelul filmelor din Competiţia Oficială, ediţia a 56-a a fost mai slabă decît cea de anul trecut. Probabil că mulţi jurnalişti, care "fac" Berlinul, Cannes-ul şi Veneţia de mulţi ani, ştiu că nu trebuie să te aştepţi la fiecare ediţie la o bombă, că marile filme nu ies pe bandă, că lucruri cu totul noi e cam greu să se mai facă. Nu am experienţă, deci nu mi-am pierdut încă iluziile. Continui cel puţin să cred că la un mare festival e nevoie ca cineaştii să se bată în stiluri, pentru că se presupune că toate filmele selecţionate sunt valoroase. Nu a fost cazul în acest an şi nu a fost cazul nici la ediţiile precedente la care am participat, poate pentru că nu numai valoarea e criteriul de selecţie. Berlinala are renumele unui festival unde filmele se leagă de politică, renumele unui eveniment cinematografic ce măsoară pulsul - accelerat sau neregulat - al vremii. Pe de altă parte, selecţionerii aduc şi filme care reprezintă zone aflate sub reflectorul realităţii şi care prezintă realitatea ţării lor. Nu e nevoie ca aceste filme să bubuie de bune ce sunt. Înainte de căderea Zidului Berlinului, selecţionarea filmelor din Est avea şi valoarea unei recunoaşteri a artiştilor ce creau sub dictatură, selecţionarea era o încurajare a rezistenţei culturale.
Pe de altă parte, Berlinala se ţine în Germania, deci trebuie să acorde atenţie şi filmelor germane. Pe lîngă secţiunea specială Perspective Deutsches Kino, în fiecare an se are grijă ca producţiile germane să nu lipsească nici din Competiţia Oficială, deşi cinematograful german se luptă de cîţiva ani să redevină performant. Şi nu prea reuşeşte. Mie succesul superpremiatului Sophie Scholl - Die letzte Tage, nominalizat şi la Oscarul pentru film străin, mi se pare gonflat.
"Noua lume" e cea pe care o păstrăm în amintire
Din tot ce am văzut între 9 şi 19 februarie, trei lucruri m-au impresionat cu adevărat şi mi-au dat senzaţia că am băgat ceva la cutiuţă pentru totdeauna. În ordinea apariţiei, ele sunt: filmul lui Terrence Malick, The New World, filmul lui Robert Altman, A Prairie Home Companion şi conferinţa de presă a lui Sidney Lumet, după proiecţia filmului său, Find Me Guilty. Însă au mai fost şi alte cîteva filme care mi-au dat senzaţia că particip la un festival de ţinută.
The New World de Terrence Malick a fost prezentat în afara competiţiei. Cineastul n-a venit nici la conferinţa de presă, nici la spectacolul de gală, producătoarea lui (cu rol de purtător de cuvînt; numai ea vorbea în caietul de presă) spunea că a rămas în SUA să scrie la un nou scenariu ("şi n-am vrea să mai aştepte încă 10 ani"). Dar pe urmă s-a aflat că cineastul era la Berlin şi că a stat pitit - cum îi e obiceiul - căci are oroare de lume multă, de publicitate, de festivisme; nici nu dă interviuri. Directorul festivalului, Dieter Kosslick, i-a făcut hatîrul şi l-a ascuns într-o cameră de hotel. The New World e un film care a avut pînă acum pe nedrept parte de cronici mai degrabă proaste. E drept că e lunguţ (150 de minute, dar pe DVD-ul care apare la toamnă va avea 3 ore), e drept că seamănă pe alocuri cu The Thin Red Line. Dar ăsta e Terrence Malick. Nu poate face alt gen de filme. S-a întors în lumea paradisiacă, în care nu numai geografia e imaculată, cît mai ales oamenii. Această geografie e mai degrabă interioară, şi Malick are nevoie să o somatizeze prin zone şi situaţii / contexte clare. A preluat acum o poveste tratată nu cu mult timp în urmă de cei de la Disney, legenda prinţesei Pocahontas şi a iubirii ei cu aventurierul britanic John Smith. Oricît de exotică ar fi, Malick a făcut din ea un soi de legendă civilizatoare combinată cu un love story şi cu o meditaţie organică asupra trecutului. "Indies are în my past" / "Indiile sunt în trecutul meu", spune John Smith după ce o descoperă pe Pocahontas măritată cu plantatorul de tutun Bruce Wayne (ea ştiind că Smith murise). John Smith n-are nevoie să mai descopere nimic. Numai trecutul poate fi redescoperit în amintire. S-ar părea că pentru Malick timpul se măsoară cu aceleaşi unităţi de măsură ca şi spaţiul. Filmul său e frumos şi hipnotic pentru că, în stilul unic al regizorului, e o continuă sărbătoare a regnului vegetal, a naturii asumate şi absorbite la toate nivelurile - culori, mirosuri, sunete, texturi. Plus, foloseşte Dar Rheingold de Wagner.
A Prairie Home Companion de Robert Altman m-a impresionat la alt nivel, deşi intrasem la el plină de prejudecăţi, mai ales aceea că un film (muzical) despre un post de radio care transmite muzică country nu poate fi decît plictisitor. Mai era şi faptul că ultimele filme ale lui Robert Altman (azi în vîrstă de 80 de ani) n-au fost tocmai reuşite. Cît m-am înşelat! Altman a găsit măsura exactă între comedie şi dramă, între replici şi muzică, între realitate şi impresia de realitate, între impresia de realitate şi ficţiune. A Prairie Home Companion e mai ales un film uman, şi cu asta am spus tot. E un film de final de carieră şi de viaţă, genul acela de film cu care îţi închei toate conturile ca să poţi pleca liniştit. Un film cald, în care o trupă de muzicieni trebuie să susţină ultimul spectacol. Îşi aduc aminte de gloria şi de tinereţea lor, se iubesc fericit sau nefericit, cîntă fals sau mai puţin fals, trăiesc şi sunt / par vii, în vreme ce o femeie fatală se plimbă ca o fantomă albă prin decoruri şi pe scenă, dovedindu-se pînă la urmă a fi Asphodel, îngerul morţii, în deplasare de serviciu. Şi pe cine vine să ia? Pînă una, alta îl goneşte pe cel care vrea să desfiinţeze spectacolul. Filmul are o doză bună de inteligenţă din felul în care scenaristul Garrison Keillor, care e şi producătorul adevărat al spectacolului (cu public şi radiofonic) A Prairie Home Companion, se ştie folosi de ecuaţia adevăr-ficţiune. Astfel, totul pare real fără a fi cu totul. Ca şi arta. Ca şi viaţa. E şi un film care evocă vîrfurile celei de-a şaptea arte, amestecînd referinţele la filmul noir cu cele la Fellini, Bob Fosse ori Lars Von Trier. E nepermis că A Prairie Home Companion nu a luat nici un premiu, nici măcar unul pentru distribuţia lui excepţională: Meryl Streep, Virginia Madsen, Kevin Kline, Lily Tomlin, Woody Harrelson, John C. Reilly, Garrison Keillor, Lindsay Lohan, Tommy Lee Jones.
Lecţii de viaţă
Al treilea moment de neuitat a fost să-l văd şi să-l ascult pe Sidney Lumet la conferinţa de presă a celui mai recent film al său, Find Me Guilty. Un film nu de calibrul lui Dog Day Afternoon, Network sau 12 Angry Men, dar uman şi neobişnuit, pentru că se inspiră din cazul real al mafiotului Giacomo "Jackie Dee" DiNorscio care, în urma celui mai lung proces al Mafiei din SUA (1997-88), şi-a scăpat cele 20 de rude şi prieteni din clanul Luchese pentru a ispăşi singur 30 de ani de detenţie. Nu e un film despre sistemul juridic american ori despre injustiţie (achitaţii erau evident vinovaţi), cît despre loialitatea unui mafiot care îi convinge pe juraţi să-l trimită doar pe el la puşcărie. Filmul e schematic şi incomplet din felul în care nu prezintă decît argumentele lui Jackie pe post de avocat al propriei cauze şi nu şi pe cele ale procurorilor, dar e interesant pentru că va lansa cu siguranţă cariera lui Vin Diesel care, pînă acum, a făcut doar roluri fizice. Vin Diesel, care se arată un actor foarte bun, a venit şi el la conferinţa de presă, şi a fost de-a dreptul emoţionantă generozitatea lui Lumet, care cu fiecare ocazie i-a lăudat talentul, spre deosebire de jurnaliştii care preferau să-l întrebe pe Diesel "ce simte" acum, cînd trece de la filme de acţiune la filme serioase. Răspunsurile lui Diesel şi tot contextul au operat o schimbare de paradigmă în felul meu de a trata actorii în funcţie de filme. Cu o voce calmă, apăsată, Vin Diesel a spus:"Mă fascinează mereu cînd oamenii mă întreabă asta. Mă apropii de fiecare rol cu aceeaşi convingere. Am ajuns greu aici. Nu cu multă vreme în urmă lucram în cluburile de noapte din New York. Aruncam beţivii şi scandalagiii afară." Diesel a dorit la un moment dat să facă un scurtmetraj. Nu ştia să scrie scenarii, aşa că s-a înscris la un curs. A citit cartea lui Lumet, Making Movies, şi şi-a dat seama că se poate descurca. Lumet l-a descoperit după scurtmetrajul în care şi juca. Ca să se documenteze pentru rolul lui Jackie, Vin Diesel l-a cunoscut pe adevăratul Jackie, lucru cu atît mai emoţionant cu cît acesta a murit cu o zi înainte de a se filma finalul. "L-am ales pe Vin Diesel pentru că a flirtat cu mine", a spus regizorul în glumă. "Dacă filmul va avea succes, cariera lui va ajunge unde nici nu gîndea". "Îmi place cînd o autoritate se înşeală, a mai spus regizorul despre film. Totuşi, nu ştiu de unde vine fascinaţia mea pentru justiţie. Pe de altă parte, cînd te-ai născut sărac, cum m-am născut eu, prima autoritate pe care o cunoşti e poliţaiul din colţul străzii.(...) Astăzi suntem mai degrabă şocaţi de diferenţa dintre lege şi dreptate." Simţindu-se bine (a fost una dintre cele mai reuşite conferinţe de presă, relaxată şi caldă), Lumet a început să vorbească fără a fi întrebat. Ne-a spus că filmele sunt relaxarea lui favorită, dar că ele vin pe locul trei în topul priorităţilor, după soţie şi copii. Pe urmă ne-a spus că a dorit să vină la Berlin, unde a ajuns prima oară în 1954. "Era un oraş de-ţi rupea inima. Încă mai avea urmele războiului, iar eu fusesem patru ani în armată. Dar mă simt foarte bine aici. Hotelul e foarte confortabil, mîncarea e foarte bună şi trebuie să vă spun (ştiţi că sunt evreu polonez) că ceea ce aţi făcut din Berlin poate numai la Yad Vashem am văzut în materie de rememorare a trecutului. E atît de frumos ce-aţi făcut." (Se referea, cred, la Muzeul Holocaustului, deschis la Berlin în urmă cu cîţiva ani.).
"Offside" la lege
Un alt film, tot din Competiţia Oficială (cum era şi filmul lui Lumet) se numeşte Offside şi e realizat de iranianul Jafar Panahi, cineast care are în vitrina sufrageriei de acasă marile trofee (Leul de Aur şi Leopardul de Aur) ale festivalurilor Veneţia şi Locarno. Le şi merită, pentru că face alt gen de cinema faţă de ce se ştia că vine din Iran, dar care cinema e conectat pe fir direct la realitatea social-politică a ţării. Offside e filmul unui cineast născut, nu făcut, care are simţul ritmului în sînge, care ştie să scrie replici, care are umor şi care ştie să facă în aşa fel încît să ai impresia că vezi viaţă în direct, nu film de ficţiune. A lucrat cu neprofesionişti, pe care i-a pus să joace rolurile unor fete şi ale unor soldaţi, aproape tot filmul petrecîndu-se în timpul meciului de fotbal dintre Iran şi Bahrein, meci de calificare pentru Cupa Mondială din Germania. Plecînd de la faptul că femeilor nu le e permis accesul pe stadioane, deşi nu se ştie clar de ce (se spune ba că nu trebuie să audă cum se înjură, ba să nu se amestece cu bărbaţii), Jafar Panahi face de fapt un film despre condiţia femeii în Iranul de azi. Recunoaşterea filmului - premiat cu un Urs de Argint - poate îl va ajuta pe Panahi să facă filme mai uşor în continuare, pentru că în Iran, ca şi la noi, e greu. "Dacă un film e selectat la Festivalul de film de la Teheran, e mai uşor să-i găseşti distribuitor", spune regizorul. "Eu m-am înscris în fiecare an la festival, dar pînă acum filmele mele nu au fost văzute în Iran. Cred că dacă filmul acesta va fi văzut, el va relansa discuţia despre permisiunea dată femeilor de a intra pe stadioane." După ce a luat premiul, cineastul şi-a exprimat din nou speranţa ca filmul să fie distribuit şi în Iran.
Din Competiţia Oficială a mai făcut parte şi un alt film iranian, mult mai şters decît Offside, dar nu lipsit de oareşcare calităţi. Zemestan / It's Winter, realizat de Rafi Pitts, e tot o poveste contemporană, dar care tratează sărăcia iranienilor siliţi la un soi de transhumanţă. Bărbaţii pleacă să muncească în străinătate, femeile rămîn acasă, dar alţi bărbaţi sosesc din alte părţi. Filmat tot cu neprofesionişti (fotogenici şi talentaţi; eroul, care în viaţa reală se numeşte Niksolat, e leit Jack Nicholson în tinereţe), cadrat de multe ori frumos, molcom şi trist, filmul are totuşi o prea apăsată tentă dezolant socială.
O onestă exorcizare a unui caz celebru
Mi-a mai plăcut Requiem, al apreciatului cineast german Hans-Christian Schmidt, al cărui Distant Lights a obţinut, în 2003, la Berlinală, Premiul FIPRESCI. Schmidt e un regizor foarte onest. Nu crede în demoni şi posedări, dar face un film despre o tînără care a murit în anii '70, în fosta RDG, de pe urma unor exorcizări. Anneliese Michel a murit în 1976 după ce şedinţele de exorcizare oblăduite de familie au epuizat-o fizic şi nervos, iar în prezent se organizează pelerinaje la Klingenberg, orăşelul unde s-a născut, pentru că există credinţa că a fost o sfîntă şi că a murit ca o sfîntă. Cineastul, ajutat de scenaristul Bernd Lage, a scris scenariul modificînd povestea originală, imaginînd situaţii din viaţa tinerei, dar lucrul cel mai important e că se abţine de la orice comentariu privind sănătatea mintală ori posedarea (sau nu) a fetei. Declară că nu crede în demoni, dar te lasă să crezi orice, mai ales că îngustimea de spirit, bigotismul şi lipsa de înţelegere a părinţilor au îmbolnăvit-o de fapt pe Anneliese / Michaela. Filmul porneşte rece, tăcut şi reţinut, dar creşte nivelul tensiunii pe măsură ce eroinei îi devine tot mai clar (zice ea) că nu e epileptică, ci posedată, pe măsură ce se rupe tot mai mult de realitate şi îşi controlează tot mai greu crizele. Filmul e admirabil scris şi, pentru că nu-ţi vîră pe gît propria interpretare a evenimentelor, te bîntuie pe urmă, însă nu la modul raţional. Tînăra actriţă de teatru, Sandra Hüller, debutantă în film, are un stil absolut răvăşitor; din spatele unei anumite răceli şi cuminţenii, tipice unei studente silitoare, face să ţîşnească urletele şi spaimele unui inconştient obscur şi demonizat, să aducă un colţ din acest inconştient la lumină. Te face literalmente să ţi se ridice părul în cap. E vorba tocmai de necunoscutul de care ea se teme şi pe care ni-l arată în parte.
Satiră în filigran
L'Ivresse du pouvoir / A Comedy of Power, realizat de veteranul Claude Chabrol, e un film căruia trebuie să-i găseşti cheia potrivită de lectură. Dacă îl citeşti cu o octavă mai jos, îi pierzi parfumul, dacă te arunci prea sus, nu-l mai vezi. Aventurîndu-se în interiorul vieţii politice, denunţătorul moralei burgheze s-a oprit la o poveste pe care o anunţă din start ca neavînd legătură cu realitatea, dar provocîndu-l astfel pe spectator să creadă că ea există (şi există). E vorba în film de o judecătoare care investighează dedesubturile unor mari şmecherii financiare şi care are ambiţia utopică să reuşească să scoată adevărul la iveală şi să-i pedepsească pe vinovaţi. Interpretată de cameleonica Isabelle Huppert, actriţă preferată a lui Chabrol ( a mai jucat în filmele acestuia La Cérémonie, Madame Bovary, Une affaire de femmes, Violette Nozière, Rien ne va plus şi Merçi pour le chocolat), judecătoarea începe să simtă gustul puterii (şi în paralel să-şi distrugă viaţa casnică), dar, cu o secundă înainte de a ajunge în vîrf, puterea îi e luată, pentru că şeful îi ia cazul. Însă mai mult decît o investigaţie pe traseul puterii, filmul mi se pare admirabil în privinţa jocului actorilor, filigranat, care traduce fiecare infimă schimbare a ordinii lucrurilor. Toţi actorii sunt excelenţi şi îşi asumă rolurile pînă la ultima literă rostită, atenţi la fiecare urmă de expresie. Filmul pare să fie, astfel, mai interesat de jocul secund al milimetricelor schimbări din comportamentul eroilor; de altfel, îţi şi creează impresia că se află cu adevărat dedesubtul dialogurilor tehnice, aplicate, despre afaceri şi finanţe. L'Ivresse du pouvoir nu e un film politic, nici un thriller despre marile manevre financiare, ci, cum spunea cineva, un studiu behaviouristic combinat cu o satiră. Ar putea fi citit şi ca punere în scenă a bătăliei dintre sexe, bătălie în care fiecare combatant îşi ţine armele cele mai tăioase pentru ultimele secvenţe.
Michael Winterbottom, din nou sub influenţa prezentului
În urmă cu trei ani, Michael Winterbottom obţinea Ursul de Aur cu In This World, un pseudo-documentar, "full road movie" despre un adolescent afgan care fuge din tabăra de la Peshawar spre Marea Britanie. Nici în acest an, cineastul britanic n-a putut fi trecut cu vederea de juriu. The Road to Guantanamo, premiat cu Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor, se recomandă din titlu. Te trimite imediat cu gîndul la baza militară americană din Guantanamo Bay, Cuba, şi te informează că e un road movie. Filmul pe care Winterbottom (autor cu o filmografie densă şi amestecată) l-a realizat împreună cu mai-tînărul Mat Whitecross va avea cu siguranţă mare audienţă, pentru că reface aventura celor trei tineri britanici de origine pakistaneză deţinuţi ilegal de americani la Guantanamo şi eliberaţi în martie 2004, după mai bine de doi ani de detenţie şi maltratări. În plus, cum nu se ştie exact ce se întîmplă la Guantanamo, unde se pare că mai sunt destui deţinuţi, filmul are şi atuul noutăţii. Regizorii optează pentru o manieră neobişnuită de naraţiune. I-au contactat pe cei trei foşti deţinuţi (prin intermediul avocatului acestora), au stat de vorbă cu ei, au filmat o lună de zile interviuri (transcrise, ele au dat 650 de pagini de text), după care au căutat tineri britanici de origine pakistaneză care să-i poată interpreta pe cei trei tineri şi pe al patrulea, ucis se pare în Afganistan. Astfel, în film, secvenţele de ficţiune - turnate în locaţie în Afganistan, Pakistan şi Iran, sunt montate alături de intervenţiile adevăraţilor eroi. Rezultatul se apropie foarte mult de cruditatea şi presiunea documentarului. E alert, se ia la întrecere cu realitatea, o ia la goană, trepidează. Secvenţele de la Guantanamo nu ocupă tot filmul, dar fac figură de document, deşi au fost filmate în Iran. Deţinuţii sunt ţinuţi ca nişte cîini, în cuşti, iar pedeapsa extremă constă în închiderea lor, legaţi şi chirciţi, într-o cameră întunecată unde urlă heavy-metal la maximum. Filmul are şi o invariabilă notă de umor datorită sforţărilor ridicole ale americanilor şi britanicilor de a-i face pe eroi să mărturisească apartenenţa la Al-Qaeda. Un punct de atracţie al Berlinalei din acest an a fost tocmai faptul că cei trei tineri au fost prezenţi la conferinţa de presă. A fost, cred, cea mai lungă şi mai aglomerată conferinţă de presă a festivalului.
Km 0 al cinematografiei bosniace
Foarte politizat şi cîştigătorul Ursului de Aur din acest an, filmul bosniac Grbavica, realizat de debutanta Jasmila Zbanic. Un subiect care încă sîngerează - copiii născuţi de femeile bosniace violate de soldaţii sîrbi, în condiţiile în care dosarul războiului din fosta Iugoslavie nu e închis, iar vinovaţii nu au plătit încă. Fiind şi primul film care e selecţionat şi premiat de un mare festival de film (după cum e şi primul film coprodus de televiziunea bosniacă, împreună cu ARTE şi ZDF), Grbavica a impresionat şi Juriul ecumenic, şi pe ziariştii care, la vizionarea de presă, l-au răsplătit cu aplauze. Concluzia lui e una optimistă. Eroina filmului, Esma, îşi înfrînge ura faţă de fiica ei de 12 ani, Sara, şi rămîne să trăiască şi să lupte să fie fericită în casa unde a fost violată.
Pentru un alt film, Candy, realizat de debutantul australian Neil Armfield, mă aşteptam cel puţin la premii de interpretare pentru Heath Ledger şi Abbie Cornish. Poveste de dragoste în buza dezastrului dintre doi oameni care nu se pot abţine să nu-şi consume pasiunea unuia pentru celălalt despărţită de pasiunea amîndurora pentru heroină, filmul avea meritul că stătea bine mersi pe umerii celor doi tineri actori şi că nu părea obositor faptul că trata o temă mult pritocită.
Celelalte filme din Competiţia Oficială nu au avut aceeaşi strălucire. El Custodio de Rodrigo Moreno (Argentina), care a şi luat un premiu, era lipsit de stil, trecut pe lîngă subiect şi cu un final neconcludent despre un bodyguard care îşi petrece zilele pe lîngă şef, lipit de el dar separat de el, în vreme ce adevărata lui viaţă era inexistentă. Păcat de lipsa de imaginaţie a regizorului, căci subiectul merita!
Elementarteilchen / The Elementary Particles de Oskar Roehler pornea din start cu handicapul de a-şi fi propus aproape imposibilul, să ecranizeze o carte a lui Michel Houellebecq. Adevărul e că romanul merita o soartă mai bună, cineastul nu face decît să preia povestea, dar violenţa cărţii nu vine din secvenţele de la cluburile de swingers sau din corpurile goale ale personajelor. Îndreptîndu-se spre telenovelă, flirtînd oportun cu o mini-satiră la adresa tendinţelor neo flower-power, asimilate acum sub cămaşa new age, dar depărtîndu-se de ceea ce făcea romanul valoros, filmul îi va dezamăgi pe fanii lui Houellebecq.
Der Freie Wille / The Free Will de Matthias Glassner pornea bine, cu un viol în timp real, filmat smucit şi sacadat, pentru a eşua într-un love story imposibil şi lipsit de miză. Subiectul era bun: un violator în serie care iese de la spitalul de nebuni şi încearcă să se adapteze, dar vede tentaţii la tot pasul.
V de la Vizual (înăuntru-i leopardul)
Dacă filmele din Competiţia Oficială nu s-au situat toate la nivelul aşteptărilor, la fel s-a întîmplat şi cu cele prezentate în afara competiţiei, dar tot în Selecţia Oficială. V for Vendetta de James McTeigue, realizat după scenariul Fraţilor Wachowski, cu Natalie Portman şi Hugo Weaving în rolurile principale, era o adunătură de stereotipuri oferite într-un ambalaj sclipitor de efecte speciale. Wuji / The Promise de Chen Kaige nu e numai cel mai scump film din istoria cinematografiei chineze, dar şi unul dintre cele mai kitsch filme pe care le-am văzut vreodată. Capote de Bennett Miller, favorit la Oscaruri, mi se pare memorabil doar pentru interpretările lui Philip Seymour Hoffman şi Catherine Keener. Are, totuşi, o secvenţă frumoasă, cea în care Truman Capote îşi ia adio de la cei doi ucigaşi care urmează să fie spînzuraţi. El e traversat de valuri de plîns, iar ei, cu hamuri roşii de piele, stau calmi pe scaune ca nişte sportivi sau nişte oameni care o să plece într-o călătorie. Filmul, care se ocupă doar de evenimentul care l-a inspirat pe Capote la scrierea romanului In Cold Blood, va veni în curînd şi pe ecranele noastre. În schimb, Syriana de Stephen Gaghan mi-a plăcut pentru că are masculinitatea şi precizia matematică a filmelor politice de genul Toţi oamenii preşedintelui. Iar George Clooney este, într-adevăr, foarte bun.
Iar România ce făcea?
În acest an, România a fost prezentă la Berlin pe mai multe fronturi. În secţiunea Panorama a avut premiera mondială filmul de debut al lui Tudor Giurgiu, Legături bolnăvicioase, realizat după romanul şi scenariul Ceciliei Ştefănescu. Au venit regizorul şi scenarista, coscenaristul Răzvan Rădulescu, producătoarea Oana Giurgiu, interpreţii Ioana Barbu, Maria Popistaşu, Tudor Chirilă. Filmul cred că şi-a fixat prea jos ştacheta- în sensul că subiectul nu e adîncit suficient, dar că şi-a reuşit ce şi-a propus. Este jucat bine, filmat bine, are o coloană sonoră reuşită din care face parte inclusiv o melodie a lui Chris Martin, solistul trupei Coldplay. Prezenţa publicului, ca şi cronica bună din revista Screen, ediţia de festival, au arătat că filmul a plăcut. În secţiunea Forum Special, au fost prezentate Visul lui Liviu de Corneliu Porumboiu şi Tertium non datur de Lucian Pintilie (al doilea în premieră mondială, scenariul filmului fiind publicat sub titlul Capul de zimbru la Editura LiterNet). Şi aici, publicul a ocupat pe trei sferturi (în prima seară, cînd am fost şi eu) o sală măricică, bun record pentru un festival cu 360 de filme. Corneliu Porumboiu a fost prezent la Berlin, din păcate, din motive de sănătate, nu şi Lucian Pintilie. În secţiunea Talent Campus au participat tinerii Miruna Boruzescu, Adina Pintilie, Marius Iacob şi Alexandru Belc. Cineastul Cristian Mungiu a făcut parte din juriul care a acordat premiul secţiunii Forum, iar Marius Şopterean din Juriul ecumenic. Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu a fost prezentat în Market. Şi tot la Berlin s-a anunţat că România va fi, alături de Polonia, invitata de onoare a proximei ediţii a Festivalului de la Cottbus. O altă referire la România am citit în caietul de presă al filmului Requiem, unde la sfîrşit se aducea ca dovadă a faptului că exorcismul n-a dispărut cazul călugăriţei de la Tanacu. Prezenţa României nu a fost insignifiantă în acest an, chiar dacă n-am mai luat un premiu, ca acum doi ani cu scurtmetrajul lui Cristi Puiu, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea. Dar, se ştie, ca să devii vizibil, trebuie să fii prezent an de an. Poate că la anul o să mai luăm un premiu, cine ştie. Ar fi oricum timpul să intrăm cu un lungmetraj în Competiţia Oficială.