A 56-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin s-a încheiat pe 19 februarie, iar acum culegem roadele. Probabil că nu numai eu, ci şi alţi jurnalişti mult mai experimentaţi decît mine se duc cu sacul la fiecare ediţie a unui mare festival, gîndindu-se că, dacă ar rata vreuna, ar rata automat unul sau două filme mari. Din puţina mea experienţă ştiu însă că marile surprize sînt rare. Dacă anul trecut la Cannes ele s-au numit Broken Flowers, Last Days şi Moartea domnului Lăzărescu, la Berlinala de acum, ele au fost, pentru mine (pe alte niveluri), The New World şi A Prairie Home Companion nu au făcut să rezoneze straturi atît de profunde.
N-am văzut, din păcate, Grbavica, filmul bosniac realizat de Jasmila Zbanic, cel care a primit pe urmă Ursul de Aur, pentru că trebuia să transmit pentru "România liberă", iar cu o seară înainte fusesem pînă la miezul nopţii prinsă de filmele lui Corneliu Porumboiu şi Lucian Pintilie. Deci nu pot emite vreo judecată. Dincolo de vreo apreciere critică, e de presupus că juriul n-a premiat numai filmul, ci şi poporul bosniac, zecile de mii de femei violate de soldaţii sîrbi etc. Pot însă spune că a fost o mare surpriză - autoarea filmului are 31 de ani, e debutantă în lungmetraj, iar Grbavica e primul film coprodus de televiziunea naţională bosniacă. Deci premieră peste tot.
Din competiţia oficială n-am mai văzut En Soap, filmul danez al Pernillei Fischer Christensen, care a luat Ursul de Argint - Marele Premiu al Juriului (ex-aequo cu Offside, al iranianului Jafar Panahi). În rest, am bifat tot. Şi pot spune că m-au surprins unele dintre deciziile juriului condus de Charlotte Rampling. O dată că nu cred că ar fi trebuit cu nici un chip premiat Jürgen Vogel, actor, coscenarist şi producător al filmului german Der freie Wille / The Free Will de Matthias Glassner, un film tras de păr şi la propriu, şi la figurat, despre un violator în serie care încearcă să trăiască normal.
Cred că există un fel de politică de a premia filme germane, pe lîngă faptul că sînt selecţionate cît mai multe posibil (în acest an au fost patru în competiţia oficială, dintr-un total de nouăsprezece).
Trebuiau premiaţi cît mai mulţi germani
Premiul de interpretare masculină l-a primit şi germanul Moritz Bleibtreu pentru rolul din adaptarea cinematografică a romanului lui Michel Houellebecq, Particulele elementare (regizor Oskar Roehler). Bleibtreu era bun, însă nu năucitor - dar, mă rog, dacă trebuiau premiaţi cît mai mulţi germani...
Despre Sandra Hüller, care a primit Premiul de interpretare feminină, nu am ce comenta. A fost extraordinară. Actriţă de teatru, debutantă în film, dar cîtă măsură în dozarea reacţiilor, cîtă siguranţă, cîtă sălbăticie în crizele de aşa-zisă posedare! Requiem de Hans-Christian Schmidt (care a luat şi Premiul FIPRESCI) e unul dintre filmele foarte bune ale Berlinalei, o relatare la rece a unuia dintre cele mai celebre cazuri de exorcism din Germania, film reţinut şi elegant, care sugera totuşi o grămadă de lucruri - mai ales că în spatele acestor cazuri de posedare se ascunde de multe ori lipsa de susţinere şi de încredere a celor apropiaţi, care încurajează boli psihice.
Placido e plat şi ridicol
Era de aşteptat ca Michael Winterbottom să cîştige, mai ales că filmul lui, The Road to Guantanamo (realizat împreună cu Mat Whitecross), dezbate un subiect la ordinea zilei - situaţia deţinuţilor (majoritatea închişi fără probe) de la Guantanamo Bay. Berlinala a vuit mai abitir, de vreme ce au venit pentru a promova filmul şi cei trei eroi, tinerii britanici de origine pakistaneză răpiţi în 2002, pe care îi vedem în interviuri (restul materialelor fiind secvenţe recreate de regizori după mărturiile acestora).
Nu mi-e clar de ce au fost premiate El Custodio de Rodrigo Moreno (Premiul Alfred Bauer) şi Isabella de Pang Ho-Cheung (Premiul pentru cea mai bună muzică). Dacă ar fi fost după mine, n-ar fi avut ce căuta în competiţie. La fel s-ar fi întîmplat şi cu Romanzo criminale, rodul ambiţiei lui Michele Placido de a face filme ca Once Upon a Time in America de Sergio Leone, cu bande de mafioţi ce străbat istoria, în vreme ce sînt ele însele străbătute şi mîncate de invidii şi trădări interne. Cu o mînă de actori dintre care se iţeşte ca o barză inexpresivul Kim Rossi Stuart, filmul lui Michele Placido nu e o catastrofă, dar e atît de plat şi de ridicol cum se străduieşte el să-şi ajungă din urmă idolii...
În schimb, Offside de Jafar Panahi e un film foarte bun despre cum sînt tratate femeile în societatea iraniană de azi. Nu are nimic dintr-un film social, ci are prospeţimea ciné-vérité-ului.
Totul se petrece aproape în timp real, cu puţin înaintea, în timpul şi după un meci de fotbal pe care naţionala Iranului îl susţine contra Bahreinului pentru participarea la Cupa Mondială din Germania. Habar n-aveam, dar în Iran femeile n-au voie pe stadioane. Ca să răzbească, microbistele se deghizează în bărbaţi. Pe scurt, filmul şi-a meritat premiul. Şi, bine, Altman-ul e de luat acasă, atît de viu, de uman, de tandru. Poate îl aduce vreun distribuitor român, deşi am auzit că deocamdată nu s-a înghesuit nimeni.
În curînd intră la noi Legături bolnăvicioase de Tudor Giurgiu, prezent în Panorama şi primit foarte bine. Bine primite, deşi lor nu le-a fost dedicată o cronică, au fost şi cele două mediumetraje din Forum Special, Visul lui Liviu de Corneliu Porumboiu şi Tertium non datur de Lucian Pintilie (scenariul filmului fiind publicat sub titlul Capul de zimbru la Editura LiterNet).