Când ieşi de la A patra soră, dacă ai avut norocul să stai într-una din zonele ocolite de bătaia directă a proiectoarelor de la Sala Amfiteatru a Naţionalului bucureştean şi, deci, ai alte gânduri decât durerea de cap lăsată-n urmă de lumina excesivă, te poţi foarte uşor trezi într-o dilemă: să mergi mai departe cu senzaţia unui text de mare frumuseţe, profunzime şi emoţie (plus umor) sau cu chipurile actorilor care-l spun şi care par, de prea multe ori, adunaţi din "filme" diferite?
Piesa lui Janusz Glowacki, un polonez stabilit la New York, nu chiar la prima tinereţe (e născut în 1938), autor de teatru, de scenarii cinematografice - unul dintre ele, filmat de Andrzej Wajda - şi romane, are multe, subtile sau afişate, trimiteri la Trei surori a lui Cehov. De altfel, textele scrise de Glowacki după emigrarea în Statele Unite au toate, încă din titlu, asemenea referinţe culturale: Fortinbras se îmbată (Hamlet prin ochii norvegienilor), Antigona la New York. Dar A patra soră nu e nici pe departe o parafrază urmărită cu tenacitate a celebrei scrieri cehoviene: de cele mai multe ori, ea face cu ochiul, ironic, către vestita predecesoare, în figura semi-sclerozată a generalului pensionar care-şi doreşte un război "adevărat", a surorilor cărora Moscova nu le mai ajunge, şi, mai ales, în periodica reafirmare a depresiei de care suferă, declamativ, toate personajele lui Glowacki.
Dar, ca-ntotdeauna, femeile moscovite visează şi agonizează din iubire. Lumea piesei e Rusia recent convertită la democraţie, una bântuită de politicieni ultranaţionalişti şi mafioţi, eventual autori de lucrări despre "Hamlet", fascinantă pentru artişti de peste ocean în căutarea pitorescului prostituţiei infantile. De astfel de bărbaţi se îndrăgostesc surorile lui Glowacki, şi, evident, amorurile n-au cum fi împlinite. Între dilemele educative ale Verei (Amalia Ciolan), gravidă cu politicianul, şcoala de balet a Taniei (Ştefania Samfira), care numai pentru asta n-are talent, şi tigrul Pepsi, căruia îngrijitoarea lui, absolventă de drept, Katia (Tania Popa), îi fură din mâncare, plus orfanul adoptat Kolea (Marius Manole), metamorfozat, ca o autentică Cenuşăreasă, într-o curvă minoră - vedetă de documentar oscarizat, A patra soră o ia uşurel razna, de la un realism crud al deriziunii la un suprarealism al răsturnărilor bulevardiere de situaţie. În acest capitalism de haită, orice este posibil, şi metamorfoza vecinei ramolite şi beţive (Babuşca / Simona Bondoc) în om politic militant, şi întoarcerea lui Kolea din America, în braţe cu o valiză de bani, după ce fusese cât pe ce să cadă victimă reţelei de trafic uman conduse de... unchiul celor trei surori; viaţa arată uneori ca o reclamă la veste anti-glonţ.
Sunt câteva scene memorabile în montarea de la Teatrul Naţional - cum e metamorfoza lui Kolea, după o jumătate de spectacol de spălat un metru pătrat de scenă, în "atrăgătoarea" Sonia, şi apoi, cea a acestei Sonii, dintr-o cuminte fată abuzată livresc, reproducând poveşti auzite în casa adoptivă, într-o supravieţuitoare care nu cedează versiunii reale a abuzului. De altminteri, unul din meritele lui Marius Manole e acela de a trece cu graţie pe lângă tentaţia travestiului, a sugerării genului masculin dincolo de deghizamentul feminin, fără să-i cedeze: când e Kolea, e Kolea, când e Sonia, e o tânără femeie cu care natura a fost destul de generoasă. La fel, Tania Popa îi dă Katiei ei suficientă tărie bărbătească să-l facă credibil, dar păstrându-i feminitatea disperării fără fund, nici măcar al sticlei de vodcă.
În rest, însă, problemele spectacolului tot de la actori vine - care actori joacă mai fiecare în propriul film: Mircea Albulescu, în amintirea unor producţii de altădată, într-unul în care generalul lui nu e chiar atât de "gaga" pe cât pare (deşi e), Amalia Ciolan, într-o peliculă uşor moralizatoare şi, oricum, înălţător-dramatică, Mihai Călin, într-un film despre erudiţi ai lui Shakespeare, care dezvirginează fete într-o mimare metaforică (aici nu e vina lui...), Ştefana Samfira (nume de scenă pentru Ştefana Zamfirescu), care altminteri joacă o Tania cu exact necesara nebunie, se descoperă uneori în Maria Mirabela... Un cinema-multiplex cam greu de urmărit, ce-i drept, chiar şi pentru o poveste atât de frumoasă.