Rusia a luat-o pe tobogan: vedem un general în rezervă tânjind după un război adevărat, fiicele lui vor o iubire care să se termine cu o rochie de mireasă, dar realitatea le oferă paliative sordide, un politician face carieră cerând eliminarea străinilor, oamenii mascaţi şi înarmaţi circulă nestânjenit.
Un scriitor polonez - Janusz Glowacki - care locuieşte în Statele Unite scrie o piesă despre o familie din Moscova. Ca la Cehov, se discută despre soarta Rusiei, ceea ce satisface nevoile spirituale. Şi, ca în aproape toate piesele contemporane, se bea şi oamenii se îmbată pentru ca şi trupul să poată suporta incapacitatea de a găsi răspunsuri. În aburii de vodcă apare şi perspectiva optimistă: putea fi şi mai rău, bordelul e la fel, în Beverly Hills şi la Moscova. Dacă naşterea capitalismului în Occident s-a desfăşurat sub semnul unei extraordinare descărcări de energie, în spaţiul post-comunist, toată lumea e deprimată: sunt deprimaţi foştii eroi care nu-şi mai găsesc locul, deprimaţi sunt şi cei care se ocupă de negoţul de arme şi droguri, ucigând când e nevoie şi din greşeală, deprimaţi sunt şi cei care îi iubesc; asistăm la nevroza unui continent ale cărui mişcări dezordonate modifică patologia universală.
Fantomele ies din dulap
Povestea acestor oameni atât de asemănători cu cei din sală şi totuşi atât de diferiţi este expusă în spectacolul A patra soră de la Naţionalul bucureştean. Personajele evoluează pe coridorul îngust dintre realitate şi ceea ce ar putea fi, fiinţele aşa cum sunt de felul cum sunt văzute de ceilalţi; adevărul se creează şi se recreează în funcţie de rătăcirile fanteziei. Decorul lui Puiu Antemir - dulapuri întunecate unde stau ascunse fantomele credinţelor trecute, dar şi uşi şi ferestre de unde apar fiinţe întru-totul reale - sugerează pereţii unei case deschise înspre Cecenia şi Afganistan, înspre Los Angeles şi New York. Un invalid cu multe decoraţii de război, purtând steguleţul defunctei Uniuni Sovietice, veghează la tot ce se întâmplă şi doar în delirul final îşi părăseşte poziţia de martor acuzator. În armoniile dizarmonice create de ilustraţia cu muzica unei discoteci contemporane şi cântece din filme sovietice de mult uitate (Delia Şerban), cuvintele replicilor încearcă să restabilească legătura dintre trecut şi prezent, în afara căreia psihicul omului se prăbuşeşte.
Pentru regizorul Alexandru Colpacci - care a realizat un foarte bun spectacol cu acest text, în limba maghiară, la Compania "Tompa Miklos" a Teatrului Naţional din Tg. Mureş - cel mai greu a fost să obţină din partea interpreţilor reacţii omogene la provocările textului şi la ambiguităţile montării. Nu toată lumea realizează un echilibru elegant pe sârma ce desparte identificarea de compasiune pe de o parte, de dispreţ pe de altă parte.
Nu sunt toţi la fel de buni
Durerea bătrânei la moartea nepotului, a soţului la moartea soţiei şi la degringolada fiicelor este trăită de bunică (Simona Bondoc) şi de General (Mircea Albulescu) în datele realităţii inteligibile, apoi bunica se integrează şi generalul ratează. Simona Bondoc adună materialul de construcţie necesar pentru siguranţa zborului fanteziei, în timp ce experimentatul maestru al scenei combină dezinvolt clişeele marilor roluri care l-au consacrat. Decalaje de acest fel apar şi în grupul surorilor: Amalia Ciolan (Vera, sora cea mare, "sclava iubirii" în relaţia cu un politician ultranaţionalist) îşi acuză personajul de idealism tâmp, pentru ca, în scena următoare, să joace simpatetic melodrama femeii părăsite; Tania Popa (Katia - fură din mâncarea tigrilor din îngrijirea ei şi bea în aşteptarea lozului câştigător în amor) manevrează aburul misterios al femeii ruse pentru a explica tribulaţiile nesigure ale femeii.
Din "nucleul dur" al distribuţiei, cel mai aproape, probabil, de ideea regizorală sunt Marius Manole (Kolea şi dublul său feminin, Sonia) şi Ştefania Samfira (Tania): o înţelepciune jucăuşă şi tristă, în acelaşi timp, le asigură pe scenă libertatea necesară bucuriei creaţiei. Un moment de performanţă al lui Marius Manole: adolescentul cu mişcări stângace se transformă, la vedere, într-o femeie graţioasă şi lascivă. Mihai Călin, mafiot de nevoie, răscoleşte fondul profund de sentimente al personajului: ca să nu-şi întristeze mireasa, cu care nu se va mai căsători niciodată, joacă beţia în timp ce moare, izbutind un moment de mare emoţie. Gavril Pătru (Mişa), Bogdan Muşatescu (Ivan Pavlovici), Mihai Verbiţki (Iuri Alexeevici), John Freeman (Un realizator american) îi desenează printr-o singură trăsătură, demonstrativă şi sugestivă, pe cei ce intervin în destinul figurilor centrale.
Un spectacol imperfect, dar nu e raţional să ne dorim o oglindă care să arate frumuseţea unei lumi atât de urâte.