Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  O scrisoare pierdută

Ce maniere! - O scrisoare pierdută


Adevărul, februarie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Publicitari, oameni politici mândri de telefoanele, inelele şi brăţăruşele lor, femei cu kilometri de picioare şi sex-appeal, cu o singură preocupare vitală: shopping-ul, bodyguarzi încântaţi de costumul de anti-tero; în rest, o şleahtă de politicieni ai neamului care se reped năvalnic la bufet când clopoţelul dă verde la mâncat şi băut pe gratis. O lume întru totul a noastră, după cum se vede, aduce, pe scena de la Casandra, în O scrisoare pierdută, Doru Ana, doctorand, lector universitar la anul IV Actorie. Rigorile spectacolului îi impun să se ocupe de partiturile actoriceşti în primul rând şi mai puţin de trucuri regizorale, coerenţă, motivaţii etc. Şi, luând în considerare aceste rigori, spectacolul îi iese foarte bine. Câteva dintre roluri sunt acoperite excelent, resorturile actualizării funcţionează bine, râsul curge în cascadă.

În mobilierul office (scenografia Magdalena Ciubotariu), personajele (se) supraveghează, vorbesc la mobil, circulă, ca Dandanache, cu motorul, în costume adecvate. Relaţiile lui Caragiale se păstrează, eternele tipuri sunt... eterne, dar cu totul actualizate. Celebra scenă a numărării steagurilor se petrece cu un poliţist îmbrăcat ca bodyguard pentru care, cu toate crucile pe care şi le face, obedienţa şi violenţa rămân comandamentele vieţii. Acelaşi joc tradiţional de acceptare şi supunere, cu stereotipii asumate, se derulează între poliţist şi stăpânul său, dar relaţiile par proaspete şi personajele cărnoase. Comicul e de bună calitate, cu răsturnări suculente de clişee, ca în scena în care Pristanda (George Remeş - o prezenţă savuroasă) pipăie îngrijorat şi precaut tot mobilierul, ca şi când ar fi pe punctul să detoneze o bombă, pentru ca, în final, să-şi găsească fericit croissant-ul.

Tipurile "revitalizate" de Doru Ana sunt extrem de actuale şi aici e de găsit şi succesul spectacolului. Tipătescu, cool până în măduva oaselor, seamănă perfect cu un publicitar, preocupat ca totul din fiinţa lui să fie sub control. (Inclusiv goliciunea!) Personajul, jucat cu farmec de Alexandru Unguru, pune o distanţă atent supravegheată faţă de ce se întâmplă în jur, mândru de splendoarea tuturor ipostazelor sale. Dar campion la stăpânire de sine, stăpânire de situaţii şi, nu în ultimul rând, stăpânirea celorlalţi este Trahanache. Florin Lăzărescu face un rol excelent, partitura de vârf a spectacolului: un macho de proporţii monumentale, decupat perfect din lumea politicienilor noştri, cu lanţuri groase la încheieturi şi podoabe "scumpe", un patriarh mafiot dâmboviţean, cu autoritate neştirbită. Şi nepusă la îndoială. Personajul său, de un gherţoism apoteotic, are o autoritate ieşită din comun şi, de aici, o linişte extraordinară. Scanarea politicienilor de vârf, aerul lor (nu se ştie de ce) superior îi reuşesc perfect lui Florin Lăzărescu într-un Trahanache complet pliat pe realităţile zilei. Nu la acelaşi nivel se ridică Mihai Bendeac, cu voce bună, dicţie bună, bună ştiinţă a rostirii, dar cu o manieră teatrală potrivită şi pentru "Azi, iarna vrajbei noastre..." din Richard III, şi pentru monologul cine ştie cărui îndrăgostit din Mihail Sebastian, şi, aici, pentru Caţavencu. Totuşi, dacă în cazul lui se poate vorbi de o unitate în interpretare, nu la fel stau lucrurile şi cu Zoe (Ana Maria Donosa), care glisează printre mai multe registre, fără să aleagă hotărât unul. Cu momente bune în femeia care îşi face armă de temut din sex-appeal, pentru care orice şedinţă de cumpărături are un impact mai mare decât orice secvenţă de amor, actriţa compune o Zoe care scheaună oricând în faţa bărbatului celui mai puternic.

Şi pentru lumea aceasta grobiană, cu energii şi maniere primitive, Doru Ana găseşte un savuros contrapunct: Farfuridi. Acel Farfuridi care, în toate montările, e tâmpit în doze apocaliptice şi arogant în aceeaşi măsură, în savuroasa interpretare a lui Cătălin Fartaes, pare un tip inteligent, frustrat chiar că trebuie să trăiască în mitocănia din jur. Comicul excelent, dozat la milimetru de Cătălin Fartaes, redimensionează toate replicile ştiute pe dinafară de orice şcolar iar propoziţii ca "din dilema aceasta nu puteţi ieşi..." stârnesc veritabile hohote de râs. Cu pauze şi accente noi, nebănuite, Cătălin Fartaes construieşte un Farfuridi intelectual, cu aspiraţii mai puternice decât ale lumii din jur, detaşată datorită confortului şi jucăriei care se numeşte "telefon mobil", obiect de interes perpetuu.

În concluzie, pentru o seară de relaxare cu amuzament copios, O scrisoare pierdută de la Casandra constituie una dintre opţiunile de luat în seamă. Încercaţi!



 Toate articolele despre O scrisoare pierdută


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Cristina Rusiecki


Alte articole

 Şmechernicia zilei - O scrisoare pierduta, Mihaela Michailov
 Arde Caragiale! - O scrisoare pierdută, Adriana Moca


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer