Caragiale e cel mai up-to-date analist al jongleriilor politice. Cel mai abil colecţionar al culiselor. Decojeşte mecanismele limbuţiei politice pînă la ultimul sîmbure. Strategia influenţelor e esenţială în piesele lui. Dealurile din spatele tarabei politice sînt împăturite în fraze-petarde. Nimic nu scapă de sub control. Statutul se cîştigă cu puţintică răbdare şi multă manipulare. Aproape întotdeauna eşti ceea ce te ajută alţii să fii. Piramida capetelor pe care trebuie să urci nu e altceva decît un morman de înşelătorii acrobatice. Le driblezi sau te fentează. Circoteca e desfăşurătorul zilei.
La Casandra, O scrisoare pierdută în regia lui Doru Ana este o excelentă mostră de trucaje politice, care se învîrtesc ca un titirez în haina scrobit filfizonică a personajelor. Onorabil-ismul e reciclat în abatorul minciunilor, în cămaşa de forţă a compromisurilor. Manevrele dau tonul perversităţii fără limite şi întreţin un climat lipsit de onestitate. Dacă eşti corect, eşti prost. Dacă eşti turmentat (vezi cetăţeanul abulic), poţi să te trezeşti onest. Scrisoarea e manifestul camuflărilor pe faţă. Al negocierii înşelătoriei fireşti.
Inteligenţa spectacolului vine dintr-o lectură patentată în 2006 a piesei, din interpretarea veridică a mentalului şmecheresc românesc care n-are vîrstă. Limbajul piesei rămîne intact pentru că orice actualizare ar fi fost inutilă în contextul incoerenţelor şi aberaţiilor discursive pe care le auzim zilnic. Se adaptează, în schimb, module situaţionale din text la o realitate românească mitocănizată şi obor-izată. Elefanţii manelişti cu inele şi lanţuri se joacă ostentativ de-a cretinismul normalizat. O scrisoare pierdută e un spectacol despre sforari perfizi şi mereu pe fază cînd e vorba de tertipuri, de micile înţelegeri în marea familie a corupţiei generalizate. Biker-ul Dandanache, cu păr ţepos şi costum de piele, păstrează scrisoarea care îl ajută să parvină. E mai ticălos decît Caţavencu şi mai pseudozaharisit decît ceilalţi. Politica e un flux continuu de ştiri trucate. Nimic nu e prea mîlos cînd trebuie să te salvezi. Plastografia este o cicatrice clonată. Mereu pac la "Războiu".
Zoe, cu picioare cît Intercontinentalul
Parodia devine paradigma retorică a spectacolului. Sînt parodiaţi mahării autoritari, siguri pe ei şi şuşanişti, cu audienţă incontestabilă, e ironizată mascarada discursurilor parlamentare găurite şi, mai mult decît orice, sînt reproduse sarcastic ticurile şi clişeele personajelor lui Caragiale. Metaparodia subversivă funcţionează la toate nivelurile.
Zoe, cu picioare cît Intercontinentalul (patetismul şi isteria Anei Maria Donosa sînt intenţionat accentuate), dama bună şi pătimaşă, nu e dispusă să rişte nimic pentru poziţia pe care o are: soţia lui Trahanache şi amanta lui Tipătescu. Onoarea ei e mai presus de orice joc politic şi luptă îndîrjit pentru ea. Trahanache este "tăticul" şantajurilor, cu pălărie de gabor, ghiul şi lanţ cu cruce, un şmecheraş (mimica perfidă şi nonşalanţa din jocul lui Florin Lăzărescu marşează pe deplinul control al situaţiilor) care ştie tot ce se întîmplă în jurul lui, dar ţine la faţadă. Transformarea lui Caţavencu, de la relaxarea celui care deţine puterea la servilismul perdantului, este surprinsă de Mihai Bendeac foarte natural.
Totul nu e altceva decît o fotogramă caricaturală a manelismului politic. O scrisoare pierdută este geamul termopan al societăţii româneşti în 2006. Un spectacol care poate sta pe afişul oricărui teatru din Bucureşti.