Mitocănia li s-a cizelat de atâţia ani în Parlament. Justiţia există doar ca să le ofere, prin manipulare, voturi în alegeri, iar adulterul nu-i dezonorează ( în fond a devenit o normă, unul dintre acele must-have ale oricărei personalităţi publice care îşi respectă statutul). Bărbaţii politici ai lui Caragiale sunt lupii tineri ai zilelor noastre, în viziunea lui Doru Ana, profesor coordonator al anului IV Actorie. Studioul Casandra prezintă probabil una dintre cele mai incisive, contemporane cu premeditare şi proaspete montări ale unui text atât de cunoscut ca O scrisoare pierdută. Alexandru Tocilescu "oripilase" deja acum câţiva ani, prin contextualizarea acuzată, gustul conducerii Naţionalului bucureştean. Valoarea lui Caragiale trebuia să rămână istorică, vezi Doamne, adică în rama unui clişeu atemporal. Focalizând pe tinereţea şi valenţele studenţilor săi, Doru Ana revitalizează textul prin conotaţii teribil de familiare, de la citirea săptămânalului de moravuri grele, Academia Caţavencu, până la morga discursurilor politice, scuturate de praful prostiei şi înălţate la rang de oculte informări, doar pentru iniţiaţi. Prostocraţia despre care vorbea Mircea Iorgulescu reformulează brandul de ţară şi vehiculează nonşalant sintagme deştepte, lipsite de fond, dar împachetate elegant. Imaginea este salvată, Europa n-are de ce să se teamă! Clasa politică românească - a timpurilor noastre - rivalizează oricând în ţinută, inteligenţă şi determinare cu surorile ei de gintă latină. Scenografia Magdalenei Ciubotariu serveşte impecabil ideea regizorală, întreaga acţiune se desfăşoară într-o sală de şedinţe a unui partid, iar costumele desăvârşesc impresia de ştaif la patru ace, marca Hugo Boss sau Armani pe care o degajă toţi politicienii.
Jocul actoricesc, debarasat de stângăciile debutului, dovedeşte maturitate, profunzime şi modernitate. Fiecare interpret propune o nouă dimensiune a personajului, de la Trahanache, Farfuridi şi Caţavencu până la Ionescu, Popescu şi "cetăţenii" planului doi ai distribuţiei. Zoe, doamna de fier a judeţului în alte montări, s-a topit în modelul curent al feminităţii-accesoriu. Ana Maria Donosa apelează la imaginarul masculin colectiv din care se hrănesc fantasmele contemporane şi extrage de acolo resortul seducţiei: accentul moldovenesc în situaţii erotice şi gradul crescut de superficialitate dulceagă. Zoe e fata bună care, rimând armonios cu marca automobilului, reprezintă invariabil o anume tipologie de consoartă a bărbatului din spaţiul public. Trup de statuie şi minte simţitoare, actriţa modelează perfect personajul conform statutului de marginalitate pe care îl oferă galant societatea machistă. Zaharia Trahanache nu-şi istoveşte energia creativă în datorii conjugale, mai curând foloseşte farmecele doamnei spre obţinerea altor avantaje politico-economice. Florin Lăzărescu mânuieşte abil cinismul, perversitatea, egocentrismul omului de afaceri copleşit de preşedinţia atâtor comitete şi comiţii. Şi îi adaugă o noua faţetă: presiunea sub care trăieşte îl face victimă sigură a unui atac cerebral. În consecinţă, actorul construieşte din gesturi nervoase o figură interesantă a falocraţiei româneşti, dominată de priorităţile carierei. În aceste condiţii, Tipătescu - prefectul conştient de regula jocului, care a făcut şi îi va face servicii de tot felul amicului Trahanache - nu poate fi decât un tânăr fără anvergură politică, uşor de manipulat, căruia Alexandru Unguru îi găseşte constant tonurile potrivite, molatece.
Farfuridi nu se mai îneacă de emoţie în timpul discursului şi nu poate fi redus cu uşurinţă la tăcere. Este rece, academic, tăios. Cătălin Fartaeş construieşte în subtextul replicilor un plan secund, bogat în ameninţări, lăsând să se înţeleagă permanent că ştie mai multe decât spune. În tandem cu Brânzovenescu, interpretat de Alexandru Sabău ca asistentul trepăduş al marelui maestru de barou, Farfuridi descinde din familia atât de bogată a politicienilor născuţi din vorbe, vorbe, vorbe. Şi, fiindcă despre legături de clan e vorba în acest spectacol, despre acele legături de consangvinitate spirituală ale imposturii de centru sau de margine, Agamemnon Dandanache provine şi el dintr-o familie importantă. Rareş Abraham validează printr-o apariţie MTV un portret savuros al progeniturii unui potentat al zilei, cu desăvârşire incapabil de orice slujbă, singurul master absolvit cu brio fiind cel al ştiinţei corupţiei, dar atât de ticălos şi hotărât, încât locul său este asigurat pe listele electorale. Şantajul lui vizează oameni mai puternici şi mai mişei. În această companie, Caţavencu devine aproape suav. El rămâne doar ecoul provincial al bombei centrale. Presa pe care o practică nu-i sperie pe ferocii săi adversari. Oricum, în pauzele şedinţelor, cele două partide opozante îşi dau mâna în afaceri. Uns cu toate alifiile, nervos şi histrionic, Mihai Bendeac accesează frustrările care bântuie mass-media românească. Puiul de rechin n-are încă intrare la masa marilor jocuri, aşa că se va mulţumi să chibiţeze amărât în final. Sub pumnul vigilent al lui Pristanda, amestec de religiozitate superstiţioasă şi lipsă de creier îngrijorătoare, cetăţeanul turmentat transformă orice impuls civic într-o incantaţie fotbalistică. George Remeş creează un vajnic anti-tero, dublat de un servilism candid, în timp ce Ion Cosma se desprinde parcă din galeria Stelei.
Un spectacol rotund, actualizând fără să trădeze textul lui Caragiale, O scrisoare pierdută poate intra oricând în repertoriul oricărui teatru bucureştean care ar avea doar de beneficiat de pe urma unui produs artistic bine gândit: lectură şi interpretare vie, dinamică, modernă cu buget redus. Astfel, poate că acel procentaj infim din populaţia tânără a României care îl cunoaşte azi pe Caragiale, conform ultimului sondaj de cultură, ar avea o şansă de creştere. Perspectiva politică a acestei montări, întrebările şi constatările ei ne privesc pe toţi, ne ard, ne ustură. Daţi o fugă la Casandra să vedeţi o producţie de an IV afurisit de fierbinte. Intrarea e liberă în limita locurilor disponibile iar interpreţii posedă garantat holograma valorii autentice!