Cele trei zile proaste ale filmului iranian

Întotdeauna Zilele filmului iranian la Bucureşti au avut o tentă de reuniune de familie. Ceea ce nu e rău, ba chiar dă un anume şarm manifestării. Publicul e format în proporţie covîrşitoare din comunitatea iraniană din Bucureşti şi din personalul ambasadei. Copiii se plimbă prin sală în timpul proiecţiei, luminile sînt pe jumătate aprinse, la filme se aplaudă... Iar asta nu-i deranjează deloc pe neiranienii care vin la proiecţii.

Anul acesta au fost cîteva probleme - nerespectarea unor principii de bază atunci cînd organizezi un (mini) festival de film - care au făcut ca Zilele filmului iranian să fie un adevărat fiasco. Înainte de toate, festivalul a fost mutat de la sfîrşitul lui ianuarie, aşa cum fusese programat iniţial, la jumătatea lui februarie. Apoi - ceea ce a deranjat cel mai tare - filmele anunţate au fost schimbate de mai multe ori: erau tipărite trei filme în program (cel al Cinematecii Union), alte trei filme au fost anunţate pe uşa Cinematecii, iar în sală s-au proiectat cu totul altele. Dintre care unul nesubtitrat în nici o limbă! Vorbit în farsi şi atît. Ce să înţelegem din asta? Că manifestarea a fost organizată doar pentru comunitatea iraniană şi, eventual, pentru studenţii la farsi de la Limbi străine? N-aş avea nimic împotrivă, dar în cazul ăsta, nu trebuia anunţată în programul Cinematecii. În momentul în care anunţi publicului larg un eveniment, se presupune că faci o invitaţie deschisă tuturor şi că, prin urmare, îi asiguri accesul la înţelegerea filmului. Or, proiectînd un film în farsi, fără subtitluri - nici măcar în engleză -, se-nţelege că el e rezervat doar cunoscătorilor limbii. Sînt convins că toată această mascaradă n-a ţinut de rea voinţă, ci de incapacitatea celor de la Ambasada Iranului de a organiza un eveniment, altfel decît ca o reuniune de familie.

Pe de altă parte, despre cele trei filme nu e prea mult de spus. Despre unul dintre ele - cel netradus - am reuşit să aflu că se numeşte (în traducere exactă) Fata iraniană; toate rugăminţile mele de a primi cîteva detalii - regizor, an de producţie... - nu au avut ca rezultat decît promisiunile foarte amabile ale celor de la ambasadă, fără ceva concret. Investigaţiile pe care le-am făcut pe Internet conduc totuşi către Dokhtar-e Iruni (2004), regia Mohammad Hosein Latifi. E o comedioară provincială, pe tema căsătoriei unei fete dintr-o familie înstărită cu un băiat sărac. Amuzantă pentru cei familiarizaţi cu actorii (Hadieh Tehrani, Amin Hayai, Garsha Raufi) - probabil foarte cunoscuţi în Iran.

Tema condiţiei femeii în societatea iraniană apare în Motevalede made mehr / Născut în Balanţă (2001), regia Ahmad Reza Darvish. Mult mai grav decît în comedioara de mai sus. Filmul e, de altfel, împărţit în două, ceea ce produce şi o ruptură în fluenţa lui: prima parte, centrată pe lupta studenţilor împotriva separării pe sexe a claselor; a doua pe călătoria lui Mahtab (fata unui înalt demnitar) cu Daniel (coleg de facultate) spre satul acestuia. Pe drumul de întoarcere cei doi nimeresc într-un loc de infern, fost cîmp de luptă, plin de mine. Pentru împlinirea iubirii lor, cei doi trebuie să treacă prin iad...

În sfîrşit, Shab-e ielda / Cea mai lungă noapte (2001), regia Kiumars Pour Ahmad, e o dramă psihologică a cărei acţiune se petrece într-o singură noapte, într-un interior, cu un bărbat în centru, torturat de veştile pe care le primeşte de la soţie şi copil, emigraţi în Germania. E un film cu pretenţii dar, printre altele, atît de prost jucat şi ridicol în multe locuri, încît nu trece de un nivel foarte scăzut.

Cu ceva minime eforturi, Ambasada Iranului ar putea transforma Zilele filmului iranian într-o manifestare cu tuşe personale, dar şi cu un minim respect faţă de spectatori. Asta nu doar în legătură cu programul anunţat, dar şi în legătură cu calitatea proiecţiilor. Pentru că cele trei de acum au fost proiectate de pe nişte DVD-uri probabil copiate la mîna a cincea, deci cu o imagine mizerabilă. Cît despre valoarea filmelor, aici va fi mult mai greu...