Odată cu blocul, a dispărut şi lumea lui. Anii '70 sunt duşi, oamenii s-au împrăştiat care încotro. Unii nu mai sunt deloc.
La aproape 50 de ani distanţă, Mioara (B. Fülöp Erzsébet), devenită între timp scriitoare şi stabilită în Belgia, se întoarce în locul copilăriei cu gândul de a scrie un roman. La Grand Hotel, o regăseşte pe Zágoni Teréz (Berekméri Katalin), octogenera cândva locatară a blocului, acum chiriaşă pe perioadă nelimitată a hotelului. Şi se mai regăseşte pe sine, la 12 ani (Sebesi Borbala).
În rest, feţe noi. Numai feţe noi: proprietarul (Galló Ernő) şi proprietara hotelului (László Csaba într-un nou rol de demenţial în travesti, cel puţin la fel de anti-cuvios ca şi al lui Tanti Paraschiva din prima Pasăre Retro), o video-chatistă cu somptuoase picioare lungi şi braţe păroase (Varga Balázs), un pianist adesea depresiv (muzicianul Boros Csaba, responsabil, alături de Vince Oláh, şi pentru universul sonor al spectacolului), scăpătaţi fraţi muzicanţi Juhász (Bokor Barna as auto-didactul Benjamin şi Meszesi Oszkár as auto-complexatul Náthánael), inubliabil-numitul Seserman Luigi Pop, poliţist la circulaţie cu o culoare a ochilor neinventată încă (Ördög Miklós Levente), un copil-bătrân de swingeri (Bartha László Zsolt), posesor de mamă (Nagy Dorottya) şi de psiholog (Fülöp Bea), o cameristă cu pofte, frici şi look (Kádár Noémi), o dublură de coşmar a cameristei (Tóth Katalin), un muncitor la bustul gooool (Nagy Péter), un homeless (Szakács László).
O lume nouă. Cu iubiri, cu vise, cu singurătăţi. O lume căreia Radu Afrim, dramaturg, regizor şi inventator al Păsărilor retro, îi refuză suprema-comuna-curenta degradare: deriziunea. Noua lume afrimiană e altfel, dar nu e mai prejos decât vechea lume afrimiană. E la fel de vie & cinematografică (scenografie: Irina Moscu - există ceva de oraş italian din plin neo-realism în blocurile Irinei Moscu, poate luminile, poate fluiditatea spaţiilor, poate senzaţia de libertate ce striveşte pereţii şi tavanele), de plină de culoare (lumini: Nimród Koszta), de contradicţii, de pofte, de eşecuri, de sentimente. Poate oleacă mai ficţional- virtual-onirică (proiecţii video: Samu Trucza), dar, hei, trăim în plină a ecranului, transformarea realului se impune!
Da, există o Rosebud al Mioarei / Afrimului şi aceasta e mama ("dacă va mai amintiţi de ea"), cea de pe vremea când tanti Teréz era tânără (tanti Teréz cea care, în lipsă de contemporani în viaţă, se joacă după pofta inimii cu acele ceasornicului, scăzându-şi ani, păstrându-şi amintiri). Dar există şi un prezent ce se cuvine trăit pentru a scuti trecutul (acela pe care ne-am obişnuit să-l regretăm pe / nu neapărat pe baze politice) de cumplita responsabilitate de a fi ultima staţie.
La începuturile carierei, Radu Afrim dărâma tabu-urile regiei contemporan-mioritice pentru a-şi inventa propriul stilistică. De-o vreme, se ia la trântă cu locurile comune ale dramaturgiei clasice / post-moderne. Rescrierile şi textele sale originale sunt cel puţin la fel de remarcabile ca şi punerile lor în scenă.
Semnele deja-clasicizate ale lumii noi (depresia, spaimele, solitudinea, incertitudinea privirii în oglinda, ezitarea privirii celuilalt) sunt aici, dar într-un altfel. Eroii marii literaturi, inclusiv dramaturgice, a momentului invită prea adesea la suicid. Eroii afrimieni gâlgâie de viaţă chiar şi după suicid.
S-a spus, decenii la rând, că actorii îl iubesc pe Afrim. Sentimentul e reciproc şi se manifestă prin ataşamentul de o stranie intensitate pe care artistul îl nutreşte pentru personajele (deci, actorii şi actriţele) sale.
"Petrecerile se termină într-un pat care nu e niciodată al tău. Când te dezmeticeşti, deja e prea târziu. Regretele şi remuşcările ţi-au şi năpădit sufletul, aşa cum iedera năpădeşte mormintele grofilor", spune la un moment dat patroana hotelului. Dar înainte să fie prea târziu e petrecerea şi e patul. Sunt trupurile, sufletele, poantele (cum e să râzi de coşmarul unui virgin târziu ce crede c-a violet şi totuşi nu?), adulterele, morţile şi vieţile de aici, de acum. Până să fie prea târziu, jocul cu acele ceasornicului face să fie prea devreme.
Cam asta face dramaturgul Afrim. Ne învaţă să ne jucăm cu splendida pendulă centenară despre care toţi ceilalţi ne asigură că n-a mai funcţionat de pe vremea când viaţa era uşoară.