Hotelul amintirilor - Grand Hotel Retromadár című / Grand Hotel Pasărea Retro

Pasărea Retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte creată în 2016 şi revenită în atenţie în FNT 2020, festival în care a fost difuzată online, se continuă acum cu un nou spectacol, Grand Hotel Pasărea Retro, tot cu trupa maghiară a Teatrului Naţional Târgu Mureş, tot cu un decor realizat de Irina Moscu. Un follow up spectaculos şi, mai mult ca sigur, mult dorit de public, mai cu seamă că nu-mi amintesc să fi văzut astfel de spectacole care să se continue cu atâta dinamism, păstrând în acelaşi timp o legătură clară între cele două.

Blocul gri şi comunist s-a transformat într-un hotel în care se cazează puţin turişti. Vechea măcelărie s-a transformat într-un Lidl. Noaptea nunţii a devenit noaptea minţii. Stop my page-ul oracolului e acum Like my page-ul facebook-ului. S-a descoperit existenţa colesterolului rău.

Mioara, fostă locatară a blocului, acum scriitoare plecată în Belgia, n-a scăpat de trecutul ei şi revine la ce a fost cândva centrul universului său pentru a scrie romanul care crede că o va elibera. Aladár, fostul vânzător de flori, şi nevasta sa, Ziţa, au devenit patronii hotelului.

Pe lângă ei, se disting personaje noi, care mai de care mai diferite, toate portretizând figuri ale societăţii post-decembriste (inclusiv ale periferiei acestei societăţi). Dacă nu este de mirare că apar personaje-meserii ca poliţistul, psihologul, femeie de serviciu, compozitorul, cântăreţul, noua "meserie" de videochatistă sigur provoacă unora nedumeriri. Astfel, prin personaje (a)tipice, Radu Afrim reuşeşte să contureze şi să redea un portret fidel al prezentului până în cel mai mic detaliu, dublat de o critică socială învăluită în mult umor.

Paralela trecut / prezent se insinuează pe tot parcursul piesei, mai cu seamă când Mioara din prezent are un răgaz şi se întâlneşte cu cea din trecut. Mioara trecutului, o mică fetiţă în uniformă de pionieră, o întreabă pe Mioara prezentului, femeia cu un oarecare succes în cariera sa de scriitoare: Îţi mai plac caramelele? şi-şi aceasta din urmă îşi dă seama că, odată cu trecerea anilor, a uitat gustul lor. Chiar n-a mai rămas nimic din fetiţa de altădată? Maturizarea i-a furat inocenţa? Mioara trebuie să-şi facă ordine în viaţă, să-şi arunce trecutul la gunoi pentru a fi, în final, liberă. Dar cine se poate descotorosi de amintiri aşa uşor?

În acelaşi timp, paralele trecut / prezent există şi în vorbele bătrânei Terez, nostalgică după vremuri apuse, care adoptă discursul prăfuit cu "Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, dom'le, parizerul avea gust, acu' n-a mai rămas nimic". Dar poate nu e corect să spun că e în vârstă căci, conform spuselor ei, poate rămâne la ce vârstă doreşte, din moment ce nu mai are contemporani.

Asemenea blocului, şi hotelul devine un personaj colectiv. El cunoaşte meseriile fiecăruia în parte, tristeţile şi bucuriile şi, uneori, adăposteşte amintirile din copilărie ale locatarilor săi. Sub acoperişul său tăcerile artiştilor cazaţi se intersectează, artele rămân suspendate într-un moment atemporal. Lumea e mult mai mică decât am fi tentaţi să credem, destine se întâlnesc şi se despart într-o fracţiune de secundă, exact unde nu ne aşteptăm. Spectacolul lui Afrim mi-a reamintit de romanul Stupul de Camilo Jose Cela, prin asemănările dintre acestea. Într-o lumină satirică şi colorată, romanul surprinde Madrid-ul franchist, prin intermediul a mai mult de 300 de personaje, care se perindă prin cafeneaua doñei Rosa, cu trecutul, prezentul şi, deseori, lipsa de perspective asupra viitorului (sună cunoscut, nu?). O altă asemănare între spectacolul lui Afrim şi acest roman sunt eroii celor două, care sunt oameni simpli, dar reprezentativi, atât ca tipuri umane, cât şi sociale, fiind introduse prin intermediul unui montaj ce imită tehnica cinematografică. În fond, orice viaţă este sau poate fi un roman, oricât de tristă, lipsită de sens sau mizerabilă ni s-ar părea.

Dacă în Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte laitmotivul era "retro", în Grand Hotel Pasărea Retro accentul cade pe prezent şi pe legătura acestuia cu trecutul. Conflictul dintre generaţii azi se poate regăsi şi într-o singură persoană, într-un copil bătrân, trecut de vârsta infantilă, dar încă nematurizat. În cele din urmă, una dintre părţi, fie cea matură, fie cea copilărească, este nevoită să o anihileze pe cealaltă.

Toate personajele au propria lor poveste, cu bucuriile, tristeţile şi amintirile lor ce nu se lasă închise într-un sertar. Toate generaţiile coexistă una alături de cealaltă, reamintindu-ni-se totuşi că, după o vârstă nu se mai cade să râzi cu gura până la urechi. Nu mai poţi râde în hohote, trebuie doar să zâmbeşti. Oare chiar aşa e bătrâneţea? În fine, toate personajele sunt învăluite în tristeţe din cauza inutilităţii resimţite de fiecare în parte, neavând idealuri măreţe sau scopuri precise, tristeţe completată de un fond muzical creat de pianistul cu nume predestinat, Liszt, acuzat că atentează la fericirea generală a hotelului prin melodiile sale.

COVID-ul există. La fel şi restricţiile. Şi distanţarea socială. Distanţare de propriile emoţii încă nu. Deja ne-am obişnuit cu "nu-mi pun mască decât dacă-mi cereţi".

Criticile la adresa prezentului nu lipsesc, dar sunt frumos învăluite într-un comic de situaţie şi limbaj, cu diferite subînţelesuri şi interpretări.

Scenariul afrimian e inteligent construit, într-un limbaj inteligibil, deşi pe alocuri vulgar. Într-un decor ale cărui culori debordează de energie, fiecare locatar din hotel are viaţa sa cunoscută de cei din jurul său. Micul dejun şi momentul în care femeia de serviciu schimbă aşternuturile sunt momentele ideale pentru a dezbate probleme existenţiale. De pildă, femeia aparţine bărbatului sau îşi aparţine numai ei însăşi? Se poate transcrie pe note melodia din mintea cuiva după ce-l priveşti în ochi mai mult de trei secunde?

Printre problemele şi dilemele actuale ale lumii de azi asupra cărora Grand Hotel Pasărea Retro ne invită să reflectăm se numără condiţia femeii de astăzi, arta contemporană care nu e artă dacă e despre propria persoană, tristeţea ce te împiedică să mergi mai departe, dar şi contemporaneitatea cu propriul trecut. Aşadar, cum trăim cu propriul trecut şi cu propriile amintiri?

Grand Hotel Pasărea Retro te face să cazi pe gânduri, să pui în balanţă lumi, să înţelegi cum prezentul valsează permanent cu trecutul, să reflectezi la schimbarea perpetuă din care faci şi tu parte, să apreciezi tăcerile care spun uneori mai mult decât cuvintele, dar ne şi arată că uneori trebuie să ne stăpânim şi însuşim amintirile pentru a nu le da voie să ne stăpânească prezentul.

Pasărea retro nu mai locuieşte aici...